„România, te iubesc!” | „Oamenii sunt lumina” - Românii au dat un test al ospitalității de când a început războiul în Ucraina

De două luni, de când a început războiul, noi am dat un adevărat test al ospitalității, pe care l-am trecut cu bine până acum. E o lecție din care putem învăța și un obicei pe care îl putem păstra: să dăruim, să ne pese mai mult de cei de lângă noi.

În ziua următoare, o armată de preoți sunt gata de drum. Este cel de-al 8 lea convoi care pornește din așezământul din Rădăuți spre Ucraina. Țintă sunt satele românești de dincolo de graniță, din jurul Cernăuțiului. De cum trecem vama, în cale ne ies localități pregătite de război.

În Ucraina trăiește o comunitate de peste 400 sute de mii români. Rând pe rând, camioanele încărcate se opresc în parohii de unde darurile ajung mai apoi la refugiați. În Cernăuți și satele din jur sunt peste o sută de mii de ucrainieni fugiți din calea războiului, 30 de mii de copii din care, 500 rămași fără părinți, iar în toată zona de vest, numărul refugiaților sare de 5 milioane. Au nevoie de mâncare. Sorina Palamariu este primar în Ostrița.

A trimis mai multe scrisori în România după ajutor. Împreună am ajuns la un orfelinat pentru copii cu dizabilități care funcționează într-o clădire construită de români. În timp ce preoții descaraca pachetele, directorul Mihai Zaidel ne face un tur. În cale ne iese Nikita.

Citește și

Câți urși au fost împușcați în România de când legea permite asta. Doi pui au rămas fără mamă, în Vatra Dornei

Trucul prin care s-a câștigat marele premiu de peste 9 milioane de euro la 6 din 49. Biletul a costat 4.413 lei

Mihai Zaidel, director Orfelinat: „Noi pe data de 14 martie am primit 42 de copii de la Donbas unde merg luptele. De la o casă de copii de acolo i-a adus la noi. Copii cu handicap. Noi avem numai 10. Și acum avem 52. Dar se vede că au crescut în condiții de război, foarte agresivi. Am avut probleme cu personalul, noi eram pregătiți pentru 10 copii. Banii merg pentru război și armată.”

Directorul Zaidel spune că darurile aduse de români vor asigura hrana copiilor pe următoarele săptămâni. Următoarea oprire, o grădiniță plină de refugiați. Din nou, aceleași povești dramatice, oameni îngroziți. O tânără a fugit dintr-un sat bombardat de lângă Kiev împreună cu sora și mama care acum are nevoie de tratament pentru a-și reveni. Tatăl a rămas acasă și de săptămâni bune stă ascuns în beci. În Cernăuți, o parte din ajutoare au ajuns la mitropolie care le trimite prin preoți și călugări în zonele afectate de război.

IPS Meletie, Mitropolitul Cernăuțiului: „Mulțumim. Dumnezeu să vă ajute și pe dumneavoastră. Mare și foarte importanță făcut dumneavoastră aici, ajută pe noi este mare. Mulțumesc!”

Peste tot sunt urmele vremurilor când aceste teritorii făceau parte din România. În ținutul Herța, liceul Gheorghe Asachi a devenit casă pentru 110 de refugiați care sunt cazați în internat și hrăniți în cantina liceului. Convoiul preoților din Suceava s-a oprit și aici. Numărul refugiaților creste de la o zi la alta.

Emilia, viceprimar Herța: „Vin mai mulți. Mai mulți. Acum îi eliberează pe dânșii și vin mai mulți. Avem la poliție 50, dar în afară de asta, avem prin sat până la 550 de oameni care vin în fiecare zi că vor produse alimentare. N-avem ce să le dăm, suntem pe sfârșit. În fiecare zi scriem cine a luat.”

Din biserică ies mai mult bărbați care lucrează la reparații. Se tem să vorbească. Descarcă darurile trimise de români și se întorc repede la lucru. Altă parohie, alt preot, aceeași teamă. Darurile românilor au ajuns și într-un azil de bătrâni în care sunt internați români. În sat sunt peste 1200 de refugiați. Cu părintele Vasile am ajuns într-o tabără transformată în adăpost. Sunt fugiți din locurile în care n-a mai rămas piatră pe piatră, Harcov, Mariopol, Nicoleav. Aici, ascunși de pădure, par că și-au găsit un strop de liniște.

Vasile Pojoga, preot: „Cu toții suntem vinovați la ceea ce se întâmplă. Atunci când răspunzi cu răutate la cel de lângă tine, atunci când nu iubești pe aproapele tău, așa se împrăștie ura, ca uleiul pe ceva fierbinte. Dacă noi în familie nu ne înțelegem, cu vecinul, ce exemplu dăm? Și atunci ura asta se împrăștie în comune, țări, se împrăștie la toți și atunci niciodată nu așteptăm ceva bun. Fiecare de la el. Să înceapă să îl iubească pe cel de lângă el, să răspundă cu iubire și atunci eu cred că s-ar schimba și lumea.”

Mănăstirea Banceni. Pe aici au trecut până acum peste 10 mii de refugiați. Mulți au rămas, cazați în hotelul pelerinilor. Părintele Pavel se ocupă de administrarea refugiaților. Hotelul are camere cu 4, 8 și 12 paturi. Hotelul este plin, iar călugării au fost nevoiți să amenajeze și podul pentru refugiați. O familie a sosit acum câteva zile. Încă este în stare de șoc. Au trecut prin gara Kramatorsk cu doar câteva zile înainte de a fi bombardată. Carnagiul din gara Kramatorsk rămâne o dovadă a nemerniciei războiului. Au murit oameni nevinovați, femei și copii care încercau să fugă.

Dumitru Pavel, preot: „Știți, când vin, vin tare speriați. Ei atunci sunt în stare așa... Au venit alții care n-au băut apă câte o săptămână și spuneau că beau apă din calorifere. Și ieșeau, îi împușcau.”

Holurile sunt transformate în spații de joacă și locuri în care copiii încearcă să învețe. Peste o 1500 de oameni mănâncă zilnic aici. Totul este gratis. Tot ce se întâmplă aici se face din donații, așa că o parte din daruruile aduse de preoții din Suceava au ajuns în cămările mănăstirii. Războiul, necazul, a reușit să scoată din oamenii bunătatea. I-am întrebat pe oamenii întâlniți în aceste zile care e lecția pe care o învățăm din toată această poveste dramatică.

Dumitru Pavel, preot: „Știți cum... Stările acestea pe care noi nu le-am așteptat, ar trebui să ne facă mai buni. Așa înțeleg eu ca preot.”

Maica Ecaterina: „Ne-am dat seama cât de puțin ne trebuie ca să fim fericiți și cum avem foarte multe lucruri pe care nu le apreciem, pacea pe care, până acum, faptul că era și alții în alte colțuri ale lumii se luptau, noi nefiind incluși în mod direct, aproape că nu ne păsa, dar oamenii mureau și n-am știu să o apreciem și ar trebui un piculeț să facem introspecții mai dese către noi înșine și să înțelegem că nu ne folosește cu nimic să jignim sau să lăsăm o persoană de lângă noi supărată, pentru că am avut noi niște orgolii și nu ne pasă de celalalt. Să fim mai împăcați cu noi inșine.”

Doru Budeanu, preot: „Până la urmă, toată întâmplarea asta, să-i zicem așa întâmplare, are rolul de a ne scoate pe toți din starea de confort, pentru că puteam fi noi în locul lor. Și atunci, cred eu, așa că cu ce mână dai, cu aceea primești.”

Hrisostom Rădășanu, arhimandrit: „Până la urma urmei, slujim unuia care, după naștere cam așa și-a trăit primii ani din viață. În brațele mamei și fugind. Adică dacă nu reușim să vedem chipul inamicului geopolitic, poate vedem chipul lui Hristos eventual în chipul copiilor ăstora care vin agățați de mamele lor. E singura opțiune. Când în jur, pe orizontală, ești blocat de amintiri istorice, de tot felul de blocaje relaționare, când privești în sus, toate se deblochează. Toate sunt puse unde trebuie.”

Cheia întregii credințe și principala poruncă din Cărțile Sfinte este iubirea. Trăim vremuri în care avem nevoie mai mult ca oricând unii de alții. În Bucovina, pe toată linia graniței cu Ucraina și prin locurile în care au sosit refugiați, preoți, ONG-uri și oameni simpli au dovedit că noi, românii, avem suflet mare, ne-am mobilizat și n-am rămas indiferenți la suferință. E o lecție pe care, o dată învățată, o putem aplica pentru a lecui rănile și suferințele semenilor din imediata noastră apropiere, din satul, scara bolocului și ulița pe care locuim. Se numește omenie și dovada că înțelegem și trăim sensul jertfei și al învierii. Hristos a înviat!

Articol recomandat de sport.ro

FOTO Fostul jucător de la Real Madrid și-a tatuat numele copilului, apoi a aflat că nu el este tatăl