O fată devine somnolentă în timpul interviului. Era forţată să ia pastile care o moleşeau


Ultimul update: Luni 18 Martie 2019 10:42
Data publicarii: Duminica 17 Martie 2019 18:15
Categorie: Romania, te iubesc!

COPILĂRIE SUB ANESTEZIE II. O fată a devenit somnolentă în timp ce discuta cu Paula Herlo acuzând tratamentul, însă asistentul medical a pus totul pe seama unui atac de panică. 

S-a întâmplat într-unul din centrele în care toate beneficiarele primeau tratament. Fetele povesteau chiar atunci despre faptul că sunt internate la secţia de neuropsihiatrie infantilă de câte ori fug din centru, iar o dată la şase luni sunt duse la reevaluare şi de fiecare dată medicul decide continuarea tratamentului. Asta deși toate ghidurile medicale recomanda în primul rând psihoterapie, iar medicaţie doar în situaţii de criză.

Centrul se animă pentru că se întorc de la şcoală şi celelalte fete. Pe holuri se aude şi vocea surorii Dianei. Angajaţii le urmăresc ca să iasă toate la număr. Opt în scripe, şapte în realitate. Una e la liceu și învaţă dimineață. Celelalte sunt la generală și învață după-amiază. Una e fugită.

Cea fugita e o tânără care va împlini curând 18 ani. Nu e prima dată când pleacă. Avea să ne spună chiar ea asta, câteva zile mai târziu, printr-un mesaj lăsat pe Facebook. Discuţia cu Magda avea să întărească suspiciunile privind supramedicarea copiilor din centre pentru liniştea personalului.

Fata se plângea în mesaj că nu mai suporta numărul mare de medicamente pe care îl lua în centru. După câteva ore am reuşit să luăm legătura cu ea şi să vorbim pe messanger. Ne-a spus din nou că era forţată să ia pastile care o moleşeau şi din cauza cărora nu se putea concentra la şcoală.

Prietenele ei din centru confirmă spusele fetei care a ales să se ascundă, ca să iasă din sistemul ce simţea că o mutilează.

"- Pastile luaţi toate?
- Da.
- De ce?
- Eu cu sora mea am venit de la maternal cu pastille.
- De ce v-au dat?
-Nu ştiu. Dacă o fată fuge, că e boală cu chestia că noi fugim, că plecăm de nebune prin oraş aşa…
- Cum vă simţiţi ?
- Nu dă poftă de mâncare, ne ia somnul, îşi fac repede efectul la şcoală, când adormeam cu sora mea mai mare.
- Și tu ce iei?
- Carmabazepin, Rispen şiLlevo.
- Și după, cum te simţi?
- Adormită.
- Și pleci la şcoală?
- Am luat după amiază.
- Și voi cum aţi vrea?
- Să nu fiu dependentă de pastile ca de un drog.
- Au fost copii dependenţi?
- Și soră-mea era dependentă şi nu putea să doarmă.
- Ce vă întreabă?
- Care e motivul de stai supărată. Sau când vin la reevaluare şi le zic mai scoteti-mi şi ei zic că îmi dau vitamine şi vin cu o față zici că sunt monstru…"

E aproape o practică în rândul asistentelor maternale să-i aducă la centre, când ating vârsta adolescenței, când simt că nu pot gestiona crizele adolescenţei. De aceea pe cei mai mulţi îi găseşti medicați în aceste centre, iar despre asta am vorbit cu o angajată care admite ca medicamentele se prescriu prea uşor.

"- Toţi vin cu tratament
- De la asistenţii maternali?
- Da! Acolo dacă dau un pic de dat din fund, pac, la medicul specialist, că au tulburări de comportament. Nu ştiu frate ca noi ne jucam când eram mici şi spărgeam şi nu mai erau tulburări de comportament."

Pentru copii, ziua în care sunt aduşi de maternale la centru e la fel de traumatizantă ca cea în care au fost abandonaţi de părinţi. Iar cele şapte fete de la etajul doi au trecut toate prin această experienţă. Şi totate au reacţionat. Iar sistemul le-a tratat. Cu pastille! Nu cu atenţie, nu cu terapie.

"- Nu-mi plac mie pastilele astea…
- Dar tu crezi că ai o problemă?
- Ei zic că sunt prea nervoasă. Eu asta simt. Și la sora mea, am observat, când le ia e mai arţăgoasă."

Dimineaţa şi seara, asistentul urcă la etaj cu pungile cu pastile. Are fișe cu instrucţiuni clare despre dozaj.

“- Ce schemă de tratament au fetele de la etaj?
- Colaborăm foarte bine cu medicii. Copii sunt înscrişi la medic de familie şi împreună cu medicul de familie se face o schemă de tratament. Mai avem un registru de consultații şi avem schema de tratament administrat în funcţie de ce spune medicul specialist.
- Când mergeţi acolo continuarea tratamentului se decide pe baza comunicării ei cu medicul specialist?
- Ea e pe tratament de când a fost admisă în centru, de un an şi jumătate. Toţi au venit pe tratament din asistenta maternală.
- Puteţi să-mi arătaţi o schemă de tratament?
- Ea ia Concerta şi Anxiar. Anxiarul e pentru linişte, iar Conceta e pentru a procesa mai bine informațiile legate de şcoală. Carmabazepin, Rispen şi Levo jumătate, nu se dă doză puternică.
- Nu s-a pus problema să mai scoateţi din ele?
- Ăsta e rolul reevaluării, ea decide.
- Noi, acasă, le-am da copiilor aşa ceva?
- Medicul îi dă, nu noi îi ducem. Nu se compară copilul nostru din familie cu copilul instituţionalizat.”

Ba fix ca ai noştri din familie ar trebui trataţi. Cu dragoste şi atenţie. Însă sistemul ăsta defect în care părinţi surogat vin şi pleacă, iar ei rămân în urmă singuri, taie adânc în cicatricile lăsate de fiecare abandon. Atât de adânc încât strigatul de durere e tradus în tulbuari de comportament. În dispreţ şi lipsă de repect pentru acelaşi sistem care îi hrăneşte. Iar peste asta ar trebui să fie recunoscători. Toţi cei 60 de mii de prunci abandonaţi. Unii au şanse să-ntâlnească oameni buni care-i cresc ca pe copiii lor. Alţi ajung la mâna unor funcţionari pe care condiţiile de lucru şi salariul mic i-a înrăit. Pentru copii toate astea contează însă mai puţin. Ar vrea doar să fie ascultaţi.

“- Ai vrea să pleci?
- Da, sinceră să fiu, da. Dar n-am unde sta.
- De ce nu-ţi place aici?
- Nu-mi place. E... rău.
- Dar ce nu-ţi place?
- Când vine un control, ne purtăm frumos și pe urmă nu ne bagă în seamă. Și pe mine asta mă doare.”

Diana a luat ani de zile medicamente antipsihotice şi anticonvulsive. Cei din centru explică asta prin faptul că avea tulburări de comportament generate de traumele copilului abandonat.

Orice copil se gândește: “De ce am plecat de la maternalul ăla sau de ce părinții mei m-au lăsat? Eu de ce să cresc între străini când aș putea să cresc lângă familia mea?”

Diana Stănculeanu este psiholog de copii şi ani de zile a lucrat cu copiii insitutionalizați în cadrul Fundaţiei Salvaţi Copii. De-a lungul anilor a observat că simtomele tulburărilor de comportament sunt aproape identice cu cele ale ADHD, o afecţiune neurologică cu care copiii se nasc. Şi totuşi, de multe ori, copiii din centre sunt diagosticati cu deficit de atenţie şi manifestări hiperkinetice, adică AHDH, deşi manifestările sunt generate chiar de lipsa de afecţiune.

Se lasă seara, iar fetele se adună în club. Un vechi salon transformat în sala de mese şi locul unde-şi fac lecţiile. Le rog pe toate să scrie pe o foaie ce şi-ar dori de la viitor. E prima dacă după multe vreme când se simt ascultate, aşa că se reped să facă rost de hârtii şi pixuri. Doar una e uşor absentă şi pare adormită.

"- Abia ai luat pastilele? Când le-ai luat?
- De jumătate de oră. ANXIAR (antidepresiv) și CARBAMAZEPINĂ (antiepileptic).
- De fiecare dată vă simţiți somnolente?
- Da
- Ție ţi-e somn?
- Da.
- Intinde-te pe pat. Ți-e somn? Acum ce simţi?
 -M-a luat somnul.
- Vrei să chem asistentul? Vrei să dormi?
- Da. O să amețesc dacă mă ridic."

Asistentul pleca să aducă un tensiometru, iar fata se întinde în pat. Atât are. Un pat, două rafturi în dulap şi un diagnostic pus pe baza nevoilor ei de a fi ascultată. Nevoi exprimate uneori cu voce tare. Prea tare.

A doua zi ne-am dus să vorbim cu Florentina Vasilescu, psihiatru de copii, cea care le prescrie tratamentele. Sora fetei din centru dormea, deşi era trecut de ora 11.00. Doctorița nu era. Îşi luase fix atunci o zi de concediu medical, dar ne întâmpină colega ei, pshiatru de adulţi. Secţia era pe jumătate ocupată de copii aduşi din centrele de plasament.

“- Câţi copii aveţi?
- Toţi sunt din sistem.
- Și câţi sunt în total?
- 8.
- Ce vârstă au?
- 7,8, 14, sunt la reevaluare.
- Ei de ce sunt internaţi?
- Au probleme de comportament în centru, se ceartă, îi duc în UPU cu salvarea şi vin aici cu salvarea. Toţi cei internaţi aici sunt prin UPU, au venit la internare.”

Între timp, o copilă iese din salon şi contrazice spunsele asistentei cum că ar fi venit cu salvarea, dovedind încă o dată că sunt doar nişte pioni într-un joc de oameni mari.

-N-a venit pentru că a fost agresivă şi nici pentru că avea alte crize. A venit pentru ca medicul să o reevaluaeze.”

După ce a fost externată s-a întors la centru, iar a doua zi a fugit. Locul în patul de spital a fost luat de sora ei. O inversare de roluri, într-o piesă în care copilelele astea de 14 ani sunt prezente fără să înțeleagă de ce. Ocupă locurile unui compartiment care altfel ar fi fost gol. Părinţii sunt reticenţi să-şi interneze copiii la psihiatrie. Sistemul de protecţie nu.

"- V-aţi gândit să le scoateţi medicaţia? De ce ar avea ea nevoie de medicamente, pentru că mi se par foarte în regul?
- Medicul îi dă, nu noi.
- N-aveţi nici un cuvânt de spus?
- Ele sunt în evaluare periodic şi medicul decide.
- Celelalte fete iau pastile?
- Da.
- Toate?
- Da. Am văzut că nu pot să doarmă fără ele."

Cristina Ghenea, medic psihiatru pediatru: “Cumva astea sunt nişte practici către care şi sistemul ne forţează să mergem. Noi avem foarte multe compartimente cu paturi, pe când nevoia e să avem servicii de ambulator, de psihiatrie comunitară, de intervenţie în ambulatory, cumva se filtraza foarte mult pacienţii până să ajungă la secţiile cu paturi. Acolo ajung cazurile dificile."

La secţia de psihiatrie infantilă ne-am întors câteva zile mai târziu. Doamna doctor Vasilescu ne aştepta.

Dr. Florentina Vasilescu, medic psihiatru pediatru: “Cei cu tulburări de conduită confom evaluării primesc singurul medicament prescris de mine – Rispen, exact cum e prescris în protocoalele medicale.
-Nimic altceva?
-Altceva nu! Mai primesc consiliere fiecare, dar alte medicamente nu!"

Ciudată afirmaţie, având în vedere că nici unul dintre copiii cu care am vorbit nu lua mai puţin de patru pastile. Inclusiv la copiii cu tulburări de comportament. Iar cele recomandate pentru ADHD, foarte des. Doctoriţa Vasilescu apare alături de alţi medici psihiatri pe listele unei companii farmaceutice care vinde un astfel de produs. Sumele sponsorizate nu sunt mari, dar volumul de pastile prescrise da.

Medicul psihiatru pediatru Cristina Ghenea vorbeşte deschis despre aceste practici şi mai ales despre presiunea pe care o pun aceste companii şi sistemul de protecţie pe medicii pedopsihiatri.

Cristina Ghenea, medic psihiatru pediatru: “Erau şi multe firme de medicamente, au apărut şi mai multe, mai ales cei care făceau medicaţia pentru ADHD, şi atunci congrese şi tot felul de facilități, până de curând. Au fost interzise, dar oamenii s-au bucurat de niste facilități. Colegii mei n-au altă soluţie, e şi presiunea celor din centre care vin şi spun daţi-i ceva, nu ne mai înţelegem cu el ,tot fuge. Depinde şi de fiecare dintre noi, cu cine am avut norocul să lucrăm pe parcursul rezidenţiatului.”

La rândul său, medicul Gabriel Diaconu duce discuţia mai departe şi întreabă unde e etica medicală în aceste situaţii. Doctorul Diaconu face şi un calcul: dacă la 400 de pacienţi CNAS decontează în jur de 2.000 de euro brut pe lună, la 5.000 cât decontează?

Copii internaţi şi tranchilizaţi de câte ori se revoltau: “Luam Diazepam şi Teiodazin”

Cum se face “lobotomizarea chimică” a copiilor din centrele de plasament

romania stii bine
„România, știi bine”, episodul XIII. Imagini inedite și întâmplări de la filmările din Teleorman
Teleorman, zona crepusculară a ţării: unii fac averi uriaşe, iar alţii rămân în sărăcie lucie
Teleormăneanul care a transformat casa în bibliotecă, pentru copiii numiţi „infractori" de primar
Teleorman. Oraşul în care trăieşte premierul României, plin de asistaţi social
"România, ştii bine", episodul XII. Judeţe sărace cu stăpâni bogaţi
”România, știi bine”, EPISODUL XI. Paul Angelescu: Se lucrează dar tot nu ajungem nicăieri
Paula Herlo si Marian Oprisan
Marian Oprișan explică de ce mama sa deține toată averea familiei: ”Mama mea sunt eu”