Facem un scurt pelerinaj acum prin mănăstirile Agapia, Sihăstria și Văratec, după care ne întoarcem în Sihla.
Dincolo de liniște și rugăciune, aceste locuri ascund adevărate valori de patrimoniu: picturi, cărți vechi și tradiții de sute de ani.
Sub stâncile din Sihla, în această chilie, 13 ani s-a nevoit și părintele Paisie Olaru, canonizat anul trecut, după care s-a retras în mănăstirea Sihăstria, acolo unde era și părintele Cleopa.
În Sihăstria sunt peste o sută de călugări. Acum 300 de ani, mănăstirea a fost întemeiată de 7 sihaștri. De aici și numele. Părintele Sofian are 34 de ani și de 11 ani e în mănăstire. A fost soldat.
Părintele Sofian: Acum suntem la forțele aeriene cele duhovnicești. Să facem bilanțul și ce am făcut. M-am ostenit pentru cele trecătoare. Dar patria noastră e acolo în ceruri. Aici cât stăm? 70 de ani, 80 de ani? Mai trăiește cineva 100? Nu. Și apoi plecăm acolo. Îți dai seama? 70 de ani și colo veșnicie? Pai se compară? Aici ca să ne pierdem… ne trăim, le folosim de ele… dar patria noastră e în ceruri…
Am ajuns împreună la chilia în care a trăit părintele Ilie Cleopa.
Aici se păstrează ghetele, gențile și bastonul cu care bătrânul călugăr a bătut munții în lung și în lat și din această chilie a reușit să schimbe sensul a mii de oameni.
Călugăr după o simplă întrebare
În bibliotecă, printre cărți vechi de sute de ani, la loc de cinste sunt manuscrisele părintelui Cleopa. Atras de învățăturile părintelui și de munții Neamțului, la Sihăstria a ajuns și părintele Sofian. S-a născut nevăzător. A absolvit trei facultăți: drept, psihologie și teologie, are trei mastere și un doctorat. A ajuns călugăr în urma unei întrebări care îi tot răsuna în minte. „Dacă nu e Dumnezeu ce fac?”
Părintele Sofian Costea: Învierea este firescul vieții. Cheia de boltă a vieții noastre. Poarta raiului din viața noastră, lumina care ne înveșmântează cugetul, sufletul și trupul. Nu vreau să vorbesc celor care ne privesc ca unor specialiști în teologie, că în teologie nici nu există specialist. Aici ești profund cu trăirea sau nu ești, dar învierea este sărbătoarea sărbătorilor. E praznicul Praznicelor, Luceafărul sărbătorilor, e sensul vieții noastre. Direcția ființei noastre fără înviere nu-i nimic. Pentru câți mai reprezintă în inimă sensul autentic? Și ce e de făcut? Mântuiești, ideea e să vrei. Cine îți blochează accesul la pustia sufletului? Tu te poți retrage în interiorul tău, tu ca om blochezi acest acces. De ce? Pentru că grijile lumii. Și planurile făcute întocmai ca bogatul căruia rodit țarina, bucură-te suflete, odihnește-te, bea, veselește-te ai avuției pentru multă vreme.
La poalele muntelui este mănăstirea Văratec. Aici este cea mai mare comunitate de maici din ortodoxia acestor timpuri. Peste 300 de suflete adunate în satul ridicat în jurul mănăstirii. Se roagă tot timpul, iar pentru a mai alina din suferința oamenilor, maicile au deschis un așezământ pentru bătrâni. Maica Filumena îl conduce.
Căminul are 70 de locuri și o listă lungă de așteptare.
Maica Filumena: Își revin la viață… și asta prelungește față de ce vedem noi și asta ne bucură cel mai mult că familia se așteaptă chiar la un venit. 2-3 zile o săptămână și au deja 4 ani de când sunt aici. E frumos și bine. Curățenie orice ar fi… și sunt niște… pâinea lui Dumnezeu.
Maica Filumena: Am învățat în primul rând răbdarea sau mai multă răbdare și chiar mă bucur că mi-a dat Dumnezeu această ascultare. Nu m-am gândit cât de frumos e să lucrezi cu oamenii și, de fapt, cel mai important. Cred că lucruri pământești. Încă ceva, adică nu le-am mulțumit. Cred că nimic material sau chiar inclusiv în cadrul mănăstirii, dacă nu iubim omul cel de lângă noi. Nu cred că celelalte nu au valoare. Și au învățat să iubim mult mai mult vârstnicii.
Și aici, o bună parte din zi este petrecută în biserică, în rugăciune. După care urmează ascultările.
Viața maicilor dincolo de rugăciune
Mănăstirea are și cea mai mare brutărie din zonă, unde 14 maici robotesc cu zâmbet și rugăciune. Mult mai liniște este în atelierul de croitorie sau în cel de pictură. Mai toate maicile trăiesc aici viața de sine, adică în căsuțe în care se gospodăresc fiecare în parte. Pentru liniștea și energia acestui loc, Eminescu venea și scria aici. În curtea mănăstirii este și mormântul iubitei lui Veronica Micle.
Un sat s-a creat și în jurul mănăstirii Agapia, unde viețuiesc peste 200 de maici. Biserica mănăstirii păstrează una dintre cele mai valoroase opere de artă religioasă de la noi. Pictura a fost realizată între 1858 și 1861 de Nicolae Grigorescu. Maica Eustochia este în Agapia de 35 de ani.
Maica Eustochia: Este neoclasică. Este cu influența aceasta a Renașterii. Așa se face că Grigorescu a avut la dispoziție gravuri după picturile marilor renascentiști. Spre exemplu, dacă ne uităm aici, dă drumul crucii este după gravura lui Rafael. Sau aici, în arcadă cu coborârea de pe cruce, la fel este după Tițian în catapeteasmă. Mai avem pe mijloc, mai policandru și de aici nu se vede. Este icoana cu Cina cea de Taină, exact mijloc. O să vedeți, poate și luat un cadru unde? Avem Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci, e deci modelul, numai că Grigorescu n-a copiat, deci el și-a creat o pictură proprie, de aceea putem spune că aici este de fapt un monument de artă bisericească și românească.
Pe catapeteasmă, Grigorescu și-a lăsat un autoportret în chipul unui profet din Vechiul Testament. Avea 19 ani când s-a apucat de treabă aici. O parte din picturile sale sunt păstrate în muzeul mănăstirii, un alt tezaur, care păstrează valori incomensurabile.
Din muzeu, se ajunge în atelierul de țesut manual covoare, probabil cel mai mare atelier de acest gen din lume. 20 de maici își fac ascultările aici. Într-o lună, o maică reușește să realizeze 60 de centimetri dintr-un asemenea covor. Așa face ca un covor de dimensiuni mari să se facă în mai bine de un an și pleacă peste tot în lume, de unde vin comenzile.
Aceasta este aleea ultimului drum. Duce către cimitirul din deal.
Maica Eustochia: Trebuie să ne oprim. Noi să ne impunem să ne oprim. Și să ne facem cele ale sufletului, cele pentru trup: alergătură, dacă alerg nu pentru suflet, sufletul n-are nevoie de alergătură. Pentru trup îl hrănim și îmbrăcăm și așezăm. Încă se vorbea de case mari, metri pătrați. Și le lași pe toate într-o clipă. Într-o clipă și îți trebuie, uitați, așa îți trebuie câțiva. 2 m sau nici atâta pe metru. Și te duci acolo cu ce? Cu ce ai făcut pentru suflet? Același. Scânteia care a servit-o Dumnezeu și care pleacă înapoi. Trupul se desface tot în țărână.
Părintele Sofian Costea: Mi-a descris cineva o pictură, zicea că era o inimă. Și la intrare o ușă și clanța pe dinăuntru. Deci Dumnezeu nici cheie nu și-a luat. El așteaptă să îi deschizi tu, nu forțează intrarea, nu sparge ușa. Hristos, spune, iată stau la ușă și bat și cu cel care îmi deschide voi cina și el va cina cu mine. Ai chef să spunem în limbaj lumesc să vină Hristos să cineze la tine în suflet, deschide-I. N-ai dispoziție? Nu mai vreau să spun ce se întâmplă.
Părintele Pahomie, starețul Mănăstării Sihla: Dumnezeu a lăsat libertatea omului. Nu constrânge… Ai înțeles? Cheia raiului e la noi, la fiecare. Noi avem cheia. Iată, eu stau la ușă. Dacă deschizi, eu, lăcaș în inima lui, îmi fac.
Părintele Serafim a ajuns aici pe când avea 19 ani. E diaconul mănăstirii, studiază Teologia. Stă de vorbă cu oamenii care ajung aici și cunoaște toate locurile ascunse din jurul mănăstirii.
Cel mai mare dușman al zilelor noastre
Părintele Serafim: Comoditatea este unul dintre cei mai mari dușmani ai zilelor noastre. Și zice că timpul trece… se adună cum trece. Cândva ne va bate și nouă acest clopot care va suna a veșnicie. Acea carte care se scrie se va pecetlui. Noi acum avem timp să fim buni, să fim răbdători, îngăduitori. Ce ne costă? Trece. Și valoarea lui este inestimabilă. Este o mare putere în mica faptă bună ce stăruie mereu. Adică, fă, fratele meu, acel bine zi de zi. Este greu? Nu este greu?
Împreună am ajuns la bordeiul maicii Fotini. Ne-a primit cu înțelegerea să nu destăinuim locul în care stă ascunsă de lume, într-o cămăruță înconjurată de icoane. A lucrat în cinematografie.
Sunt mulți ani de când s-a retras în pustie, unde se roagă, scrie cărți și poezii.
Maica Fotini: E mai greu când mă gândesc și la păcatele făcute în viață, în viața asta, asta e cel mai greu. Dar am nădejde că Dumnezeu este cu mine și sigur mă va ierta. Care bunătate, deci i se spune: Atotțiitor, atotmilostiv, tot îndurat la toți, milos, el are de toate, totul nu și nu se poate.
E la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Tocmai de aceea vine cu un sfat.
Maica Fotini: La un moment dat trebuie să te oprești, nu neapărat la pustie, la liniște, nu, deci oriunde mănăstire, oriunde se poate mântui omul, dar trebuie să se oprească din alergătura. Nu vedeți că iureș peste tot locul, foarte bine, îți pui frână. Vin și eu ca părintele Iustin, așa, băi, oprești. Nu mai alerga, nu mai fugi, stai pe loc și faci așa un proces de calcul la minte ce ai făcut în viață. Și vezi ce ai făcut bine și ce nu ai făcut bine și îți pui acolo barieră și de acolo încep să repari ceea ce ai stricat. Până la anii ăștia și de acum te duci mai departe. Da, trebuie să ai voința, trebuie să vrei să faci lucrul ăsta, pentru că fără să vrei nu faci nimic.
În Sihla, toaca îi cheamă pe călugări la rugăciune. E o seară specială. Doi frați vor intra în călugărie și vor depune cele trei voturi: ascultare de bună voie, sărăcie și castitate. Vin în genunchi în fața altarului, acoperiți cu mantii de nașii de călugărie. După ce o vreme stau culcați cu fața la podea și brațele întinse în semnul crucii, sunt tunși în monahism și primesc din partea starețului însemnele călugăriei: paramanul pe care îl vor purta toată viața, centura, mataniile și culuionul. Primesc și un nou nume și încep o nouă viață.
În ziua următoare e sărbătoarea Bunei Vestiri. În bucătărie, oalele părintelui Teodosie bolborosesc.
Muntele e luat cu asalt de oameni, biserica e plină. Locul a devenit neîncăpător.
În timpul verii, aici se adună sute de oameni. E motivul pentru care se construiește acum o nouă biserică, după un îndemn lăsat de părintele Cleopa.
Starețul Pahomie arată cu bucuria unui copil locul în care, într-o bună zi, se va sluji. Au urcat muntele și Filip și Irina cu Teodora, care este peste tot. Se alimentează cu dulciuri din cămara părintelui Teodosie și le împart copiilor prin curte, în timp ce părinții ajută la așezarea meselor.
Călugării organizează o procesiune din biserică spre masă, unde toată lumea este invitată. E o atmosferă în care se vede și simte comuniunea pe care călugării de pe acest munte o țin vie, cu oamenii. După ce mirenii se coboară spre case, călugării se întorc la ale lor, la ascultări și rugăciune, într-un ritm care pentru omul din lume pare de neînțeles.
Pentru ei, e totul. Călcând pe urmele pustnicilor care au trăit pe aceste stânci, acești oameni își caută aici rostul, liniștea și încearcă să își țină sufletele cât mai pregătite pentru veșnicie.
Târziu în noapte, se retrag în peștera Cuvioasei și fac munții de aici să răsune de vestea că Hristos a înviat.
