Trăim vremuri în care suntem înconjuraţi de conflicte şi avem nevoie de pace şi linişte. Urcăm în această seară împreună în Munţii Neamţului. Acolo, de sute de ani, oameni care au căutat să îşi salveze sufletele s-au retras şi se retrag şi acum în pustie sau mănăstiri. Am bătut la uşa monahilor, şi am fost primiţi cu bunătate. Am primit și povețe, pe care dacă le-am urma... poate ne-ar fi un pic mai bine.
Obcina Sihlei, în Munţii Stănişoarei. În toiul nopţii, câţiva călugări pătrund printre stânci într-o peşteră în care cândva au vieţuit şi s-au căznit pustnici, şi cântă despre Înviere.
Mai târziu, după miezul nopţii, întregul alai şi rugăciunea se mută în micuţa biserică din lemn din curtea Mănăstirii Sihla. Totul se întâmplă la lumina lumânărilor şi în mirosul tămâiei răspândit de cădelniţă. Cu fețele încadrate de camilafecele negre, aceşti oameni care au părăsit lumea se roagă aici pentru ei şi pentru cei din lume. Neîncetat. Asta se întâmplă în Munţii Neamţului de sute de ani.
Sihla înseamnă loc ascuns, greu de pătruns, pădure deasă. Acești munți au fost aleși de pustnici încă de prin secolul 13-14 pentru vieţuire, departe de zgomotul lumii. Şi acum sunt oameni care aleg să trăiască aici, izolați.
În Neamț e centrul monahismului românesc
Opt kilometri de drum anevoios separă Sihla de restul lumii. Aerul e curat, apele sunt limpezi şi încă sunt păduri rămase în picioare. E linişte. Aceşti munţi sunt spaţiul ideal pentru viaţa de călugăr, în natură şi asprime. În plus, pe aceste locuri e vie amintirea părinţilor care au vieţuit aici, Ilie Cleopa şi Paisie Olaru, trecuţi de curând în rândul sfinţilor români. Şi a Sfintei Teodora de la Sihla. Aici este centrul monahismului românesc. La poalele muntelui, unde începe urcuşul spre Sihla, e mănăstirea Agapia. Peste munte, la nord, sunt manăstirile Secu şi Sihăstria, iar spre răsărit e Văratecul. Din loc în loc, ascunse în pădure, sunt schituri şi chilii. Cândva, pe acest munte şi în jurul lui, erau mii de călugări. Acum sunt sute. Mănăstirea Sihla este agăţată de stânci la o altitudine de peste o mie de metri. Vremea e schimbătoare de la o oră la alta. Cine ajunge aici este primit cu braţele deschise, aşezat la masă şi cazat dacă unul dintre cele 16 locuri de găzduire e liber. În curtea mănăstirii, mai tot timpul vezi un călugăr care mătură, spală pavajul şi uneori toaletele. E stareţul Pahomie.
Părintele Pahomie, starețul Mănăstirii Sihla: „Pe toată lumea primim. Că porţi mănăstirea nu are, după cum vedeţi. Toţi îs ca acasă. N-aveţi porți. E doar arcada. Şi nici n-avem interes să facem, ca oamenii să fie liberi. Să se simtă că aşa... Că aici e casa Domnului, a noastră, a tuturor.”
Avea 23 de ani când a intrat în mănăstirea Sihăstria, în 1983. Când a implinit 30 de ani, a fost trimis aici, stareţ. Sihla era pe atunci schit. Oamenii au început să caute acest loc, comunitatea a crescut.
Părintele Pahomie, starețul Mănăstirii Sihla: „Aveam 30 de ani. 30. Până acum am 66. Vă daţi seama? De acuma, îs pe drojdie, alţii la rând, ca ăsta nu mai dă randament…eu îs cel mai păcătos. Dar văd că mă mai ţine…”
Transformarea uluitoare a Părintelui Teodosie
Sihla a devenit mănăstire, s-au construit chilii, şi în jurul starețului Pahomie sunt acum mai bine de 40 de călugări. De ce renunţă un om la tot şi vine aici, în călugărie?
Părintele Teodosie e chelarul mănăstirii, adică are grijă de magazii şi aprovizionare.
Părintele Teodosie: „Noi facem de toate. Într-o zi de vară, la noi mănâncă aproximativ 600 de oameni şi trebuie să avem de toate că să fim pregătiţi”
Părintele Teodosie a lucrat în Anglia la o mare firmă de curierat şi era vlogger.
Reporter: Cum aţi ajuns?
Părintele Teodosie: „Dumnezeu m-a adus. Când omul e departe de Dumnezeu, omul are mereu sentimentul că lipseşte ceva, are mereu sentimentul ăsta că lipseşte ceva. Ce lipseşte ceva...Dumnezeu. Eu pot să garantez sută la sută că are sentimentul ăsta că lipseşte ceva din viaţa lui. Şi la un moment dat, oricât de departe ar fi omul, Dumnezeu îi întinde o mână, la un moment oarecare. Dacă omul prinde momentul ăla, prinde mâna lui Dumnezeu, toată viaţa lui s-a schimbat.”
„Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Eu eram în Marea Britanie. Şi într-o zi, Dumnezeu mi-a întins mâna. Cum? Printr-un musulman, dacă vă vine să credeţi. Era prieten Şi zice că la noi e Ramadam. Dar ce faceţi voi în Ramadamul ăsta? Şi el îmi zice, citim Coranul... aseară am citit despre Moise. Voi cum aveţi despre Moise în Biblie, şi atunci parcă s-a aprins un bec în capul meu. Stai că nu ştiu. Şi voiam să aflu neapărat ce s-a întâmplat cu Moise. Am ascultat Biblia cap coadă. Eram fascinat, am început să merg la biserică şi exact cum zice, faci un pas spre Dumnezeu, El face spre tine zece. L-am găsit pe Dumnezeu… şi până într-o zi când eram în parc cu câinele şi am zis, eu o să merg la mănăstire.”
După câţiva ani petrecuţi în mănăstire în ascultare, a fost călugărit anul trecut.
Părintele Teodosie: „Și iată-mă că am ajuns la mănăstire, m-a adus Dumnezeu aici… Şi credeţi-mă, eu eram genul de om care îmi plăcea să călătoresc. Ziceam mereu: Da ce, eu sunt copac să stau într-un loc? Şi iată, m-a adus Dumnezeu aici”.
Acum, părintele Teodosie e peste tot şi se vede în tot ce face cât de mult îi place să fie aici.
Părintele Teodosie: „Ce au oamenii nevoie. Că vin pe aici, îi vedeţi... au nevoie de dragoste, asta lipseşte. Că dacă e nevoie să analizăm, cum zicea Sf. Cleopa, când o să dispară cărarea de la casă la casă, o să dispară dragostea din lume. Acum dacă ne uităm, e gardul mai mare, să nu vadă vecinul ce facem”
Aici nu există gard şi toată lumea e binevenită. Cu stareţul Pahomie am pornit într-un tur al locului şi prima oprire am făcut-o la parterul clădirii pentru oaspeţi, de unde miroase tare bine.
Starețul Pahomie: „Mâncarea bună este în momentul în care bucătarul face câte o cruce aşa. Şi zice lumea: Vai ce mâncare bună. Acasă nu iese aşa. Nu iese că nu mai faceţi şi o cruce. Crucea binecuvântează!”
În clădirea din deal sunt chiliile călugărilor, admnistrația, biblioteca. Urcăm spre stâncile care veghează deasupra mănăstirii, unde e biserica dintr-un brad care îşi are începuturile pe vremea lui Ştefan Cel Mare. Pereţii stâncilor sunt scrijeliţi de cei care au trăit aici acum sute de ani. E linişte şi e locul în care uneori părintele stă la sfat cu cei care îl caută.
Părintele Pahomie, starețul Mănăstirii Sihla: „Sunt două păcate foarte subţiri. Nesimţirea şi nepăsarea. Inconştient greşeşte, atât îndobitocire e…şi atunci trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne descopere. Să umblăm pe drumul cel mai bun. Şi întrebăm conştiinţa: Conştiinţă, oare e bine ce fac eu? Fac numai lucruri rele. Conştiinţa e glasul lui Dumnezeu. Nu moare niciodată. Nu e bine, începe şi tu şi fă şi tu cele mai simple şi atunci de la simple faci mai multe. Aproape că omul nici nu le mai simte. Nu fac azi, fac mâine, nu fă poimâine, şi tot amânare, amânare şi moartea bate şi dă târcoale şi te-a luat. Unde mergi tu suflete acum? Şi atunci traista cu fapte bune. Să ai o traistă cu fapte bune, milostenia, smerenia, rugăciune, bunătate. Numai lucrurile cele bune.”
Cu părintele Pahomie am intrat în bisericuţa dintr-un brad. Mare parte din construcţie datează de la 1763, când a fost refăcută în amintirea unui dregător mort pe aceşti munţi. Ioan Coroi.
Părintele Pahomie, starețul Mănăstirii Sihla: „Aici e un duh aparte…că eşti aproape de Dumnezeu aici când faci Liturghia. Noaptea mai ales, noaptea mai ales nu auzi nimic… pasărelele se roagă şi ele. Omul dormitează. Puţini la număr se scoală şi ei…”
Părintele Alexie a învățat să se roage cu adevărat la Sihla
Aici slujeşte uneori părintele Alexie.
Părintele Alexie este un călugăr căutat de oameni pentru sfat şi rugăciune. A învăţat să se roage de la o maică şi acum îi învață şi la rându-i, pe alţii.
Părintele Alexie: „Aproape toată lumea fuşereşte rugăciunile. Adică ca şi când am zice...le zic unii mă, parcă aţi zice căţeluş cu părul creţ. Asta nu e rugăciune. Nici măcar tu nu eşti tentat să te conectezi cu persoana cu care vorbeşti. Reciți nişte versuri pe care nici tu nu le înţelegi. Persoana aceea nici nu are cum să le înţeleagă pentru că tu nu le înţelegi. Ce să înţeleagă Dumnezeu când tu nu eşti conştient ce spui? Eu după 10 ani de teologie, după încă 7-8 de mănăstire m-a învăţat o maică să mă rog, ca eu nu ştiam. Cum să mă rog. Foarte rar ... şi a început ea. Să spui aşa: Tatăl nostru... care eşti în ceruri... rar şi cu pauze. Cum maică, aşa? Aşa ceva n-am auzit în toate zilele mele... am sesizat de fapt că noi în creştinism acum.. .noi în niciun fel.... Şi asta înseamnă rugăciunea, să vorbeşti cu Dumnezeu dar să înţelegi ce îi spui. Că nu poţi avea dialog din moment ce nu înţelegi ce îi spui...”
A ajuns în Sihla acum 12 ani, după ce a vieţuit ani buni într-o altă mănăstire. În tinereţe voia să se facă preot. A studiat Teologia, dar călugăria l-a atras mai mult. Câteva zile slujeşte aici, după care se retrage în munţi, într-un bordei.
Reporter: Şi de ce aţi ales bordeiul?
Părintele Alexie: „Şi atunci asta e o cale a mea în sensul că dacă iei contact trebuie să mai iei şi pauză, dacă vrei să ţii contact cu Dumnezeu”
Păstrează secret locul în care e bordeiul, pentru a nu fi căutat de lume. Am ajuns împreună la Râpa lui Coroi, dregătorul moldovean care a căzut aici în gol în timp ce urmărea un cerb.
Părintele Alexie: „Aici era un loc în care zice părintele Cleopa era cel puţin 50 de pustnici pe vremea lui... acuma sunt 1 sau 2... şi departe tare...”
În amintirea pusnicilor de aici a ridicat o troiţă în care vine, aprinde candele şi se roagă. Nu se consideră pustnic, ci un călugăr care se retrage în munţi pentru linişte. Aici, pe marginea prăpastiei, aprinde un foc şi ne aşezăm la vorbă.
Părintele Alexie: „Focul. Dacă asculţi trosnetul. E altceva. Are viaţă totul. Păcat că oamenii nu mai sunt conștienți. Oamenii nu mai intră în lăuntrul lor. Ca să te poţi ruga, trebuie să intri în lăuntrul tău. Acolo îl simţi pe Dumnezeu. Nu afară!”
Şi din nou, părintele împărtăşeşte din experiența lui, trăită.
Părintele Alexie: „Aşteptaţi pe partea de sus, ca şi când te-ai strânge de gât. Cu podul palmei simţiţi pieptul. Să fie pe o haină. Maxim două. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Na, vibraţia asta este o chestie pur trupească, care ajută mintea să mutăm atenţia aici. Deci cuvintele rugăciunii trebuie simţite aici. De la gât până la mijlocul pieptului maxim, în bucăţica asta, aici. Aici e partea raţională a sufletului. Și dacă auzi cuvintele aici, nu mai intră gândurile. Dar e o luptă ca să duci atenţia aici, să nu o scapi în cap. De câte ori vă intră un gând mintea merge în cap. Noi trebuie iar să o aducem aici.”
Reporter: Şi atunci te concentrezi pe vibraţia pe care o simţi aici?
Părintele Alexie: „Exact. Dar e o chestie trupească. Nu vibraţia e importantă. Ea doar te ajută să muţi atenţia aici. No, asta e începutul rugăciunii. Este prima etapă pentru cei care vor să se roage. Să spună rugăciune cu voce tare. Rar, şi să le audă în piept, rar şi n-au voie să le scape de la mijlocul pieptului în jos. Bunn... Și de aici, ăia care trec de nivelul ăsta ajung în altă parte…asta e grădiniţa…haha…care vrea, poate să rămână numa la grădiniţă.”
