Condamnați la suferință | Ce fac autoritățile statului român pentru persoanele cu dizabilități. „Vă pot suna eu imediat?”

Statul cheltuie miliarde de lei pentru acești oameni. La ei ajung, însă, puțin bani, și foarte mulți trăiesc în sărăcie cruntă și chin. Asta în ciuda faptului că avem instituții, funcționari și strategii, care ar trebui să schimbe această situație revoltătoare. Din păcate, nu se întâmplă.

Vă avertizăm, materialul nostru conține imagini cu impact emoțional!

Copiii cu dizabilități ai României

Dizabilitate. Stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare. În jurul nostru, în această țară, de cele mai multe ori nevăzuți și neștiuți, abandonați de autorități și societate, cu drepturi încălcate, trăiesc aproape 900.000 de oameni cu dizabilitate.

Pe aceste scări, Rareș urcă și coboară de mai multe ori pe zi, de mai bine 21 de ani. Încă se descurcă greu și încă se teme să nu cadă.

Citește și

Tehnologia de ultimă oră poate ajuta persoanele cu dizabilități să ducă o viață mai ușoară

În Ploiești, la doar câteva blocuri distanță de Rareș, Sebi se străduiește să așeze România pe harta lumii. Suferința lui e descrisă într-o listă lungă de diagnostice. E clasa a VI-a și mama se luptă ca el să trăiască, pe cât posibil, normal. Într-un alt colț al Ploieștiului, Claudia Fotea își strânge pruncul la piept. De 12 ani e lângă el, clipă de clipă.

Claudia Fotea, mama lui Daniel: „Noi suntem izolați. Nu mai am forța necesara după 12 ani de îngrijiri non stop. Nu am forță să mă duc nici la piață”.

În orașul Ploiești, 2.500 de oameni au o dizabilitate gravă și alți opt mii au handicap accentuat, așa cum sunt trecuți în analele statului. În toată țara sunt mai bine de la 890.000 de persoane cu dizabilitate, oameni aruncați nedrept de viață pe aceste statistici și în bună măsură uitați de autorități și societate.

Aura Vlad, mama lui Sebi: „Zice că au drepturi. Ce speciale? Că în momentul când ieșim pe drum… Ce fac oamenii ? Își fac cruce. N-am evoluat deloc”.

Într-o lume sănătoasă ar trebui că statul să îi protejeze și ajute pe acești oameni să ducă o viață cât mai aproape de normalitate. Suntem, însă la coada Europei pentru modul îi care îi tratăm. La capitolul instituții stăm, însă excelent. Avem o Autoritate Națională pentru Persoane cu Dizabilități, un Minister al Muncii, un altul al Familiei, autorități locale cu liste interminabile de funcționari plătiți să apere drepturile persoanelor cu dizabilități. Banca Mondială a făcut o diagnoză. Rezultatul este de-a dreptul revoltător. Persoanele cu dizabilități nu-și găsesc un loc de muncă, accesibilitatea lor în lume e aproape de zero, sărăcia și izolarea sunt cuvinte de ordine. Pentru tratamente, recuperări, terapii, aceste familii plătesc în fiecare lună multe mii de lei. Dacă reușesc să facă rost de ei.

Părinte: „Mărețul meu salariu - 2.139 lei. Peste 25 de ani vechime”.

Cristina Greu e mama lui Rareș. De 21 de ani îi este alături tot timpul. Legea prevede că persoanele cu dizabilități grave, pot beneficia de un însoțitor care e angajat și plătit de primărie. În cazul de față, mama. Salariul e, însă, minim pe economie.

Cristina Grecu, mama lui Rareș: „Am și normă de hrană și sporul de 15%. 2.184, cu spor de hrană. Da. Da. Și Rareș are 526”.

Rareș primește puțin sub șase sute de lei. E ajutorul pe care statul îl acordă unui adult cu dizabilitate gravă.

Cristina Grecu, mama lui Rareș: „De aceea mă lupt. E foarte foarte greu. Este salariul soțulului. Am învățat să mergem pe sârmă. Ce să vă spun? În timp, din 2018 încoace, situația s-a agravat”.

Aura Vlad, mama lui Sebi: „Gândiți-vă că ăsta e salariul meu. Eu ar trebui să trăiesc din el. Copilul ar trebui să trăiască cu alocație dublă și ajutorul de 300. Cum putem noi să plătim terapie, kinetoterapie, hipoterapie?”.

Tatăl lui Sebi pleacă dimineața devreme și se mai întoarce la miezul nopții. Are două locuri de muncă, pentru a putea să plătească tratamentele fiului.

Ce fac autoritățile pentru persoanele care au mare nevoie de ajutor. „Vă pot suna eu imediat?”

Mihai Tomescu este la cârma Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, ANPD.

Alex Dima: Dumneavoastră ați putea să trăiți cu un astfel de salariu?

Mihai Tomescu, președintele ANPD: „La ce vă referiți?”.

Alex Dima: Cu salariu minim.

Mihai Tomescu, președintele ANPD: „Cred că e o chestiune variabilă, care ține foarte mult de contextul social, de contextul urban, unde te aflii. Eu, cu siguranță, vă spun că aș căuta și alte oportunități, ceea ce am și făcut pentru mine. Și eu sunt persoană cu handicap grav”.

Alex Dima: Nu se poate trăi cu 2.500 de lei.Probabil că dumneavoastră cunoașteți foarte bine. Vă întreb pe dumneavoastră, cu 2.500 de lei?

Mihai Tomescu, președintele ANPD: „Eu nu”.

Alex Dima: Dacă ați trăi în altă localitate, într-un sat? Credeți că puteți?

Mihai Tomescu, președintele ANPD: „E o apreciere personală asta, nu?”.

Alex Dima: Nu se poate trăi cu 2.500 de lei.

Mihai Tomescu, președintele ANPD: „Ok, vă răspund și eu la fel. Probabil că cu 2.500 de lei trăiești la limita de subzistență. Și faptul că mare parte din persoanele cu dizabilități trăiesc la limita de subzistență, cred că e o situație generalizată”.

Rostul autorității, așa cum reiese din nume, este să apere drepturile persoanelor cu dizabilități.

Părinte: „Statul român? Nu ne ajută cu nimic statul român, ne pune piedici de fiecare dată”.

Autoritatea este în subordinea Ministerului Muncii. Am solicitat ofical un interviu cu ministrul Marius Budăi. Am vorbit la telefon. Când a aflat despre ce este vorba…

Marius Budăi, ministrul Muncii: „Am o urgență familială. Vă pot suna eu imediat?”.

Bineînțeles. N-a mai dat niciun semn și nici n-a mai răspuns la mesaje.

Autoritatea funcționează într-o clădire închiriată, pentru care plătește în fiecare lună mai bine de 15.000 de euro. Asta pentru că sediul autorității stă să cadă și statul, Autoritatea, nu sunt în stare să îl repare. Aceeași autoritate cheltuie acum două milioane cinci sute de mii de lei pentru a trimite în lume 100 de funcționari, să vadă cum tratează alții persoanele cu dizabilitate. 45 de milioane de lei cheltuie Autoritatea pentru înființarea Sistemului Național de Management privind Dizabilitatea. Încă nu e gata. Și lista de cheltuieli e mare.

Magda Coman, fost model, ajunsă în scaunul cu rotile în urma unui accident

Magda Coman a ajuns în scaunul cu rotile în 2005, în urma unui accident. Diagnoza Băncii Modiale arata că acesul în instituțiile statului și oriunde în această țară este aproape inexistent pentru cei cu dizabilități. 89% dintre instutiile statului nu au rampă de accese, 97% nu au o toaletă adaptată, doar 2% dintre școlile românești oferă condiții pentru copiii cu probleme.

Magda, fost model, organizează în fiecare an Atipic Beauty, o gală în care persoane în scaun rulant defilează și trag semnale de alarmă. De cele mai multe ori, însă, cu rezultate minime, pentru că statul, societatea, nu aud și nu văd. Am însoțit-o câteva ore pentru a afla cum se descurcă. Greul începe de cum iese din casă.

Magda Coman: „De exemplu, aici. Eu n-aș putea să cobor niciodată aici. A mai încercat fetița mea să mă urce, m-a trântit. Am făcut solcitare către administrație. Locuiesc aici din 2009. Tot zic că trimit mai departe. Situația este aceeași”.

Cartierul unde își are casa, chiar dacă este nou, nu este adaptat. Magda locuiește în sectorul 6 al Capitalei. Accesul în mai toate instituțiile îi este imposibil. Judecătoria sectorului 6, locul care împarte dreptatea, comite o nedreptate pentru acești oameni. Există rampă și afișe, care anunță că este funcțională. E și sonerie special destinată și semnalată pentru persoane cu dizabilități.

După minute bune de așteptare am anunțat jandarmii de la intrare în clădire. Apare inginerul. Mai bine de 20 de minute, inginerul a apăsat pe toate butoanele, a scos, legat și dezlegat fire. În tot acest timp, o altă persoană înaintează pe scări cu greu spre dreptate. Inginerul se lasă păgubaș.

Inginer: „Aș zice să o luăm pe sus că nu mai merge. O luăm pe sus. O luăm pe sus. Nu eu. Vin alți colegi”.

Se anunță președintele Judecătoriei, ies jandarmii. Președintele judecătoriei l-a invitat pe Alex Dima, înăuntru, fără cameră, pentru explicații.

Președintele Judecătoriei: „Merge, dar acum nu merge. E exact momentul ăla penibil când ți se întâmplă când ai nevoie. Am vorbit cu președintele. A spus că azi merge, dar nu merge”.

La ANAF, sectorul 6, există o rampă care urcă doar câteva scări. Pentru Magda, accesul în birourile de la etaj e imposibil. Și astfel de situații sunt peste tot.

Trotuarele sunt blocate, au gropi, străzile nu sunt accesibilizate. Mai multe autobuze au trecut pe lângă ea. Șoferii nici măcar nu au băgat-o în seamă. În cele din urmă, o mașină cu rampă de acces a oprit.

Magda Coman: „La noi lipsește empatia. Suntem egoiști și mizăm pe faptul că sănătatea ne aparține. Fără voia lui, că așa i-a fost destinul, să fie cumva acceptat, că nouă nu ni se poate întâmpla”.

Articol recomandat de sport.ro

Olăroiu, răsplătit de arabi în mijlocul unui sezon istoric: românul încheie anul cu o veste excelentă