Este unul dintre cele mai răspândite gesturi de salut, dar puțini se întreabă de unde vine și de ce tocmai strângerea mâinii a ajuns să fie asociată cu politețea.
Obiceiul are o istorie de cel puțin 3.000 de ani, însă nu a fost folosit dintotdeauna pentru a saluta. În Antichitate, mâinile împreunate puteau simboliza alianțe politice, încredere sau legături de familie. Abia mai târziu, în anumite societăți, gestul a devenit o formă obișnuită de salut. Potrivit cercetătorilor de la Smithsonian Center for Folklife and Cultural Heritage, semnificația și popularitatea strângerii mâinii s-au schimbat de mai multe ori de-a lungul istoriei.
De unde vine obiceiul de a da mâna
Una dintre cele mai vechi reprezentări cunoscute ale strângerii mâinii datează din secolul al IX-lea î.Hr. și apare pe un basorelief asirian. Imaginea îi înfățișează pe regele asirian Salmanasar al III-lea și pe regele babilonian Marduk-zakir-șumi I, care își strâng mâinile pentru a marca o alianță între cele două regate.
Potrivit Smithsonian Center for Folklife and Cultural Heritage, reprezentarea arată că gestul era folosit în relațiile diplomatice cu mult înainte să devină o formă obișnuită de salut. Nu există însă dovezi că strângerea mâinii ar fi fost inventată în Mesopotamia.
Una dintre cele mai cunoscute explicații privind originea obiceiului este că oamenii își întindeau mâna dreaptă pentru a arăta că nu țineau o armă și că nu aveau intenții ostile. Potrivit aceleiași surse, mișcarea de scuturare a mâinilor ar fi putut avea și rolul de a verifica dacă interlocutorul ascundea o armă în mânecă.
Strângerea mâinii era cunoscută și în Grecia antică. Mâinile împreunate apar pe vase, reliefuri și monumente funerare, unde puteau avea o semnificație diferită de cea a salutului. În arta funerară greacă, gestul numit dexiosis putea reprezenta despărțirea dintre o persoană decedată și membrii familiei sale sau legătura care continua să existe între ei.
Grecii foloseau gestul și pentru a exprima încrederea. În Iliada și Odiseea, Homer descrie personaje care își prind mâinile în semn de apropiere sau de înțelegere, arată cercetătorii Smithsonian.
Romanii au preluat și ei gestul, pe care l-au asociat cu încrederea, loialitatea și înțelegerea dintre oameni. Mâinile împreunate apăreau inclusiv pe monede, ca simbol al concordiei și al relațiilor politice.
În poemul Fasti, poetul roman Ovidiu descrie un episod în care femeile sabine reușesc să oprească lupta dintre rudele lor, iar bărbații își dau mâna după ce renunță la arme. Exemplul, amintit de Smithsonian, arată că gestul era asociat și cu împăcarea.
Cum a devenit salutul o formă de politețe
Timp de secole, europenii au folosit mai multe forme de salut, iar alegerea gestului depindea adesea de poziția socială a interlocutorului. Înclinarea corpului, scoaterea pălăriei sau reverența exprimau respectul, dar marcau și diferențele de rang.
În Anglia secolului al XVII-lea, bărbații cu statut social inferior se înclinau și își scoteau pălăria în fața celor considerați superiori, în timp ce femeile făceau reverențe. Strângerea mâinii era deja cunoscută, dar nu devenise încă un salut obișnuit în toate categoriile sociale.
Între 1700 și 1850, gestul s-a răspândit treptat în societatea britanică. Potrivit istoricului Penelope J. Corfield, care analizează această evoluție în studiul „Egalitarian Greetings: The Social Spread of the Handshake in Urbanising Britain, 1700–1850”, comercianții și quakerii au avut un rol important în popularizarea sa.
Pentru comercianți, strângerea mâinii putea confirma o înțelegere și exprima încrederea dintre parteneri. Quakerii, membri ai unei comunități religioase apărute în Anglia în secolul al XVII-lea, puneau accent pe egalitatea dintre oameni și respingeau unele convenții care subliniau diferențele de rang. Ei au contribuit astfel la asocierea strângerii mâinii cu un salut între persoane considerate egale, fără să fi inventat gestul.
Schimbarea a fost treptată. La începutul secolului al XIX-lea, strângerea mâinii devenea tot mai frecventă și în rândul claselor mijlocii și superioare. Până la jumătatea secolului, se impusese ca una dintre formele de salut folosite în societatea britanică, fără să înlocuiască complet celelalte obiceiuri.
În timp, gestul a devenit o practică obișnuită la prezentări, întâlniri profesionale și evenimente oficiale, fiind asociat cu politețea și respectul reciproc.
De ce strângerea mâinii diferă de la o cultură la alta
Strângerea mâinii este răspândită în multe țări, dar nu are peste tot aceeași semnificație. În unele culturi, salutul presupune contact fizic, în timp ce în altele respectul este exprimat prin gesturi de la distanță.
În Rusia, strângerea mâinii s-a răspândit mai ales în secolul al XIX-lea. Un gest tradițional, numit rukobit'e, presupunea lovirea palmelor și putea fi folosit inclusiv pentru a confirma înțelegeri între familii, în cadrul unor ritualuri de căsătorie.
În epoca victoriană, regulile de etichetă stabileau inclusiv cine putea întinde primul mâna. Într-un manual din 1877, citat de Smithsonian, autoarea Eliza Duffey recomanda ca bărbatul să aștepte inițiativa femeii și să evite o strângere prea puternică sau prelungită.
Obiceiurile diferă în funcție de cultură, dar și de relația dintre interlocutori și de context. Un salut potrivit într-o întâlnire oficială poate fi diferit de cel folosit între prieteni.
Ce alte gesturi sunt folosite pentru salut în lume
Strângerea mâinii este doar una dintre modalitățile prin care oamenii se salută. În diferite regiuni ale lumii, gesturile de întâmpinare pot include înclinarea corpului, apropierea palmelor, atingerea obrajilor sau îmbrățișarea.
În India, salutul namaste presupune apropierea palmelor în fața pieptului, de obicei însoțită de o ușoară înclinare a capului. Gestul este folosit pentru a exprima respect și politețe și nu necesită atingerea interlocutorului.
În Noua Zeelandă, populația maori folosește salutul tradițional hongi, care presupune apropierea nasurilor. Potrivit enciclopediei Te Ara – The Encyclopedia of New Zealand, gestul face parte din ceremoniile de primire și confirmă faptul că gazdele și oaspeții se întâlnesc în pace. Ritualul poate include chemări, discursuri și alte momente ceremoniale, înainte ca vizitatorii să fie primiți de comunitate.
În Statele Unite, o altă formă de salut, cunoscută sub numele de dap, s-a dezvoltat în comunitățile afro-americane și a fost folosită de militarii afro-americani în perioada războiului din Vietnam. Gestul poate include mai multe mișcări succesive ale mâinilor și atingerea pumnilor. Potrivit Smithsonian, dap a devenit o expresie a solidarității, a identității și a apartenenței la grup.
O variantă mai simplă este salutul prin atingerea pumnilor, cunoscut ca fist bump. Acesta este întâlnit mai ales în contexte informale, între prieteni sau colegi. Gestul a devenit și mai vizibil în timpul pandemiei de COVID-19, când autoritățile sanitare recomandau reducerea contactului fizic, iar oamenii au început să caute alternative la strângerea mâinii, potrivit cercetătoarei Louise Pryke, de la Universitatea din Sydney.
