Cum poate România să atragă investiții pentru stocarea dioxidului de carbon. Care sunt obiectivele de mediu ale UE
Țintele europene de reducere a poluării în următorii ani ne aduc în fața unor provocări uriașe.
De pildă, dioxidul de carbon eliberat acum în atmosferă de industrie ar trebui captat și stocat pentru totdeauna, în subteran, cu ajutorul unor tehnologii noi și costisitoare.
România are, prin producătorii de gaz și petrol, obligația ca până în 2030 să asigure spații de stocare a dioxidului de carbon - de 9 milioane de tone pe an.
Cele mai mari emisii de dioxid de carbon sunt acum din industria cimentului, cea siderurgică, a sticlei sau hârtiei. Companiile vor fi nevoite din 2027 să suporte costul uriaș al emisiilor.
O altă soluție este captarea carbonului și stocarea sa în subteran. În loc să fie eliberat în atmosferă, dioxidul de carbon poate fi captat direct de la termocentrale, fabrici de ciment sau altele, din amestecul de gaze reziduale.
Apoi poate fi utilizat parțial pentru alte procese industriale sau transportat pentru a fi stocat. Se poate prin conducte, camioane cu cisterne, ori nave. Ultimul pas este stocarea definitivă, în subteran, la mare adâncime. Se poate, de exemplu, în zăcăminte golite de petrol sau gaze naturale, ori în mine de sare.
Acest dioxid de carbon este reintrodus așadar în straturile geologice, unde, în condiții de presiune mare, se solidifică. În timp devine rocă.
Specialiștii spun că este sigur de transportat și stocat, pentru că nu este toxic și nici nu este explozibil, precum gazul sau petrolul.
România este una dintre țările cu producție mare de petrol și gaz și cu multe câmpuri de exploatare epuizate. Ar avea așadar mai multe zone disponibile pentru stocarea dioxidului de carbon.
De altfel, printr-un regulament european, producătorii de petrol și gaze din România sunt obligați să asigure capacități de stocare de 9 milioane de tone pe an, din cele 50 de milioane la nivel european.
Radu Dudău, expert în energie: „Este o țintă nerealistă pentru România, nu va putea să o realizeze, ar însemna undeva la a șasea parte din emisiile totale de dioxid de carbon ale țării, deci România va trebui să vadă ce face cu aceste ținte, fie obține o extensie, dacă nu există și posibilitatea să plătească contravaloarea acestor emisii, ceea ce nu e o opțiune bună pentru noi, dar nu mai putem amâna”.
Dan Aposol, Federația Patronală Petrol și Gaze: „Va urma o muncă serioasă, de identificat care dintre presupusele în teorie capacități de stocare chiar se pretează acestor tehnologii”.
Costurile pentru aceste spații de stocare sunt însă urișe. Ar fi vorba de 4,5 miliarde de euro, pentru 20 de ani, potrivit unor estimări. Însă România ar putea atrage mari investiții, spun autoritățile.
Radu Oprea, ministerul Economiei: „Astăzi suntem în discuții cu industria, cu industria din România, industria comerțului, spre exemplu, sau industria siderurgică, care sunt într-o astfel de situație pentru a reuși să obținem finanțări europene pentru proiecte pilot. Fondul de inovare este o astfel de soluție”.
În toată lumea sunt deja peste 40 de astfel de instalații de captare și stocare a dioxidului de carbon. De pildă, în Norvegia, este transportat și stocat în largul mării, într-un zăcământ de gaz golit.
România a avut un proiect între 2010 și 2012, numit Getica, ce viza captarea dioxidului de carbon emis de centrala electrică de la Turceni. Proiectul a fost întrerupt însă din lipsă de fonduri.
Etichete: dioxid de carbon,
.webp)
