Iuliu Maniu - viața și cariera politică a unuia dintre cei mai importanți oameni politici ai României
Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici din istoria României, cu o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani.
El a apărat democrația și s-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Cu o moralitate de excepție, Iuliu Maniu a rămas în conștiința publică drept apărător al democrației și liderul permanent al opoziției, ducând o luptă aprigă împotriva sovietizării țării de către autoritățile comuniste.
Viața și cariera politică a lui Iuliu Maniu
Iuliu Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873, în Șimleu Silvaniei, județul Sălaj, într-o familie de intelectuali. A fost al doilea dintre cei nouă copii ai familiei sale. Provenea dintr-o familie de intelectuali: tatăl lui, Ioan Maniu, era jurist, în timp ce Clara Coroian, mama lui, se trăgea dintr-o familie de preoți greco-catolici.
După ce a făcut școala primară în satul în care s-a născut, Iuliu Maniu a făcut liceul la Blaj, apoi a mers la studii în domeniul dreptului și al științelor politice la Universitatea din Budapesta și Universitatea din Viena.
Și-a luat doctoratul în drept în 1896 și în timpul anilor de studii, a intrat în contact cu mișcările naționale ale românilor din Transilvania. A devenit un susținător al luptei pentru drepturile politice și culturale ale acestora, militând pentru recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania și pentru unirea cu România. Încă din studenție a fost activ în lupta de emancipare a românilor din Austro-Ungaria și a fost ales președinte al Societății studenților români, sârbi și slovaci din Budapesta. Când a revenit în România, Iuliu Maniu a activat ca avocat la Șimleu, apoi s-a stabilit la Blaj, unde a devenit jurist al Mitropoliei Române Unite, până în 1915.
Cariera politică
Iuliu Maniu și-a început cariera politică în partidul Național Român din Transilvania și a ajuns să fie liderul formațiunii politice. În 1896 a fost ales membru în comitetul naţional al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar din 1904 a fost ales vicepreşedinte al PNR.
Apoi, în 1906, a fost ales deputat în Parlamentul din Budapesta, de unde a cerut respectarea egalității naționale în cadrul imperiului. În 1915, când era în plină desfășurare Primul Război Mondial, după ce terminat Școala de Ofițeri în Rezervă, Maniu a fost trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian. Ca locotenet în Regimentul 64 Orăștie, Maniu și-a dat interesul privind organizarea militară a românilor din armata austro-ungară și a creat la Viena, în 1918, Senatul militar - ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria, conform Agerpres.
A fost ales în 1918 președinte al Consiliului Diligent, poziție din care a coordonat integrarea din punct de vedere administrativ a Transilvaniei în Regatul României. În același timp, ocupa și funcția de șef al Resortului de Interne, un organism provizoriu care să pregătească transferul de putere către organismele de stat ale României Mari. A ocupat ambele funcții până în 1920 și sub conducerea lui, Consiliul a adoptat Legea pentru reformă agrară în Transilvania şi Legea electorală (legea privind votul universal pentru toți bărbații începând cu 21 de ani).
În 1919, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Partidului Național Român din Transilvania, după moartea lui Gheorghe Pop de Băbești.
În anii de după Marea Unire (1926-1933, 1937-1947), Iuliu Maniu a fost liderul Partidului Național Țărănist, de trei ori președinte al Consiliului de Miniștri și un personaj politic cu mare greutate. A fost adeptul valorilor democratice, pe care le-a implementat și practicat întotdeauna, lucru care i-a adus admirație și respect din partea poporului.
În cele două perioade ale guvernării național-țărăniste, Maniu a fost președinte al Consiliului de Miniștri și a deținut portofoliile de ministru ad-interim la Finanțe și la Război. Primul guvern Iuliu Maniu a depus jurământul la 10 noiembrie 1928.
Momentul abdicării lui Carol al II-lea
Pe 31 martie 1938, Carol al II-lea a dat un decret regal prin care a decis desființarea partidelor politice, instituind Consiliul de Coroană.
Carol al II-lea a schimbat sistemul politic din România, desființând partidele politice existente, folosindu-se de articolul 98 din Constituția din februarie 1938. El a decis că nicio nouă organizație politică nu va putea lua naștere sau activa, decât în condițiile și cu formele prevăzute într-o lege specială. Pe scurt, nu mai existau partide politice.
După instituirea Consiliului de Coroană drept organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri „consilier regali” ridicați la rang de miniștri de stat, Carol al II-lea a înființat partidul unic numit Frontul Renașterii Naționale. Totul s-a întâmplat la 9 luni după ce a dat decretul regal.
Iuliu Maniu a fost primul om politic ce s-a opus deciziei, spunând că partidele s-au născut din curente de opinii și nu pot fi desființate prin decrete. El a anunțat că rolul istoric al PNȚ nu s-a încheiat.
„Noi nu ne-am supus nici ungurilor când ei au dispus dizolvarea Partidului nostru Naţional din Transilvania, cum deci ne vom supune azi, când suntem în ţara noastră?“, a spus Maniu într-o ședință de partid.
În contextul dizolvării partidelor și a abolirii constituției, treptat, regimul său și-a pierdut sprijinul, iar în decurs de 10 ani, situația a devenit extrem de delicată. A apărut Ion Antonescu, cel pe care Carol al II-lea îl considera singura persoană capabilă să restabilească ordinea în țară. Iuliu Maniu, dar și Dinu Brătianu, au fost cei care au făcut opoziție vehementă generalului.
În 1940, Carol l-a numit în funcția de președinte a Consiliului de Miniștri pe Ion Antonescu, iar acesta din urmă a cerut puteri depline. Nu a durat mult și generalul a ajuns învestit cu puteri depline în stat, iar Constituția din 27 februarie 1938 abrogată. Au urmat manifestații publice, iar Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice, amenințându-l în caz de refuz. Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat un manifest prin care îi lăsa tronul fiului său. Antonescu a semnat un decret-lege de abdicare a regelui Carol al II-lea, iar Mihai a fost chemat să depună jurământul prin care devenea din nou rege al României.
Iuliu Maniu s-a opus regimului autoritar al regelui Carol al II-lea și, în special, înființării Frontului Renașterii Naționale, partid unic care marca sfârșitul democrației în România. În ziua înființării partidului unic, alături de alți 50 de membri importanți ai Partidului Național Țărănesc din Transilvania și Banat, Maniu a prezentat regelui un memorandum intitulat Patria de lux. Documentul critica dur dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
După abdicarea lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a refuzat să colaboreze cu regimurile care au urmat. În perioada dictaturii regale, Corneliu Coposu a documentat discuțiile și nemulțumirile lui Maniu față de regele Carol al II-lea. Coposu a fost deosebit de interesat de motivele pentru care Maniu nu l-a arestat pe Carol în 1930, când acesta a revenit ilegal în țară. Maniu i-a explicat că, deși ar fi putut să-l aresteze pe 6 iunie, nu ar fi fost o decizie bună, deoarece Carol se bucura atunci de un larg sprijin public și era perceput ca o victimă a liberalilor. Coposu explica în notițele sale de ce sfaturile politice și lecțiile de istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională.
De ce a fost condamnat la închisoare pe viață
După 23 august 1944, Iuliu Maniu s-a luptat împotriva comuniștilor, protestând mereu împotriva încălcării democrației. Deși a obținut o victorie zdrobitoare alături de PNȚ în alegerile din 1946, rezultatele au fost falsificate de comuniști.
După înscenarea de la Tămădău, Maniu a fost arestat de comuniști și judecat pentru înaltă trădare. A fost condamnat pe 11 noiembrie 1947 la închisoare pe viață.
Pe vremea aceea avea 74 de ani și în urma ordinului de arestare a fost trimis la penitenciarul din Galați. Patru ani mai târziu a fost transferat la Sighet, unde a murit la vârsta de 80 de ani.
Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului.
În 1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa de confiscare a averii.
Pe 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București.
