ÎCCJ sesizează CCR cu privire la legea declasificării documentelor din CSAT

Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, miercuri, 14 noiembrie, proiectul de lege privind declasificarea unor documente, cu 174 de voturi "pentru", 92 "împotrivă" şi patru abţineri.

Propunerea legislativă privind declasificarea unor documente vizează Hotărârea CSAT nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor, precum şi toate documentele care conţin informaţii clasificate în baza acesteia.

Marți, 20 noiembie, ÎCCJ anunță că va contesta legea la Curtea Constituțională.

Comunicatul ÎCCJ

Citește și

Dosarul în care Tăriceanu e acuzat de mărturie mincinoasă, amânat

”Sub preşedinţia doamnei judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru sesizarea Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, asupra Legii privind declasificarea unor documente (PL-x nr. 616/2018).

Sesizarea este legitimată constituţional de dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţia României şi de prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd dreptul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. Din totalul de 111 judecători în funcţie, au fost prezenţi 82 judecători.

În urma dezbaterilor, deliberând, Secţiile Unite au hotărât să fie sesizată Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice.

I. În raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii:

2 Standardele privind calitatea legii, care asigură conformitatea legii cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), sunt consacrate în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, reflectată în Decizia nr. 619/2016 (publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2017) şi în Decizia nr. 61/2018 (publicată în M. Of. nr. 204 din 6 martie 2018).

În acest sens, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 619/2016, legea trebuie să întrunească cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - claritate, precizie şi previzibilitate. (…) Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în M. Of nr. 381 din 22 mai 2014).

De asemenea, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 61/2018, respectarea standardelor de claritate şi predictibilitate a legii a devenit o cerinţă de rang constituţional. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 838 din 23 octombrie 2017, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 579 din 16 august 2011 şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012 şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014).

În conformitate cu art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, cauzele în care au fost pronunţate hotărâri definitive şi în care au fost administrate probe prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1 şi până la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt supuse revizuirii. Competenţa revine primei instanţe care a soluţionat fondul cauzei.

3 Din punct de vedere al coerenţei, al clarităţii, al preciziei şi al previzibilităţii, dispoziţiile art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Astfel:

■ Dispoziţiile art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente reglementează soluţia legislativă a revizuirii hotărârilor penale definitive - de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei (pronunţate după 1 februarie 2014), de amânare a aplicării pedepsei (pronunţate după 1 februarie 2014) şi de condamnare -, stabilind numai instanţa competentă să judece revizuirea.

Formularea imperativă şi derogatorie de la reglementarea cuprinsă în Codul de procedură penală - „sunt supuse revizuirii”, precum şi includerea unei dispoziţii referitoare exclusiv la instanţa competentă să judece revizuirea determină imposibilitatea stabilirii raporturilor dintre norma cuprinsă în art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente şi normele Codului de procedură penală care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii. În concret, nu se poate stabili dacă în calea de atac a revizuirii reglementate în art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente sunt sau nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 455 C. proc. pen. (persoanele care pot cere revizuirea), art. 456 C. proc. pen. (cererea de revizuire), art. 459 C. proc. pen. (admiterea în principiu), art. 460 C. proc. pen. (măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu), art. 461 C. proc. pen. (rejudecarea), art. 462 C. proc. pen. (soluţiile după rejudecare) sau art. 463 C. proc. pen. (calea de atac). Imposibilitatea de a stabili raporturile cu normele Codului de procedură penală enumerate, care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii, are ca efect imposibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, contrar cerinţelor privind calitatea legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

■ În cuprinsul dispoziţiilor art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente se face referire la „mijloacele tehnice speciale.” Sintagma „mijloace tehnice speciale” nu este utilizată în dispoziţiile Codului de procedură penală în materia probelor şi nu este explicată în cuprinsul Legii privind declasificarea unor documente, neputându-se determina, cu claritate, semnificaţia acesteia. În condiţiile în care „administrarea probelor prin mijloace tehnice speciale” constituie însuşi motivul revizuirii, imprecizia sintagmei „mijloace tehnice speciale” conduce la încălcarea standardelor privind calitatea legii consacrate în dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5).

■ În conformitate cu art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, revizuirea operează în cauzele „în care au fost administrate 4 probe prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1 şi până la intrarea în vigoare a prezentei legi.” Din formularea dispoziţiilor art. 5 rezultă că, pentru incidenţa revizuirii, este suficientă administrarea probelor prin anumite mijloace pe perioada de existentă a documentelor prevăzute la art. 1, indiferent dacă există sau nu există o legătură între administrarea probelor şi documentele menţionate.

Omisiunea legiuitorului de a stabili o legătură între documentele prevăzute la art. 1 şi cauzele în care operează revizuirea contravine ideii de „eroare judiciară” care stă la baza revizuirii, afectând coerenţa reglementării. Condiţia privind coexistenţa temporală a unor documente şi a unor procese penale, fără o legătură stabilită de legiuitor între acestea, determină revizuirea hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare pronunţate din 2005 până în prezent, chiar dacă revizuirea nu se întemeiază pe o „eroare judiciară”, contrazicând natura acestei căi extraordinare de atac.

II. În raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice: Dispoziţiile art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, încorporat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât impun repunerea în discuţie a hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare pronunţate începând cu anul 2005, contrar cerinţelor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În considerentele Cauzei Giuran împotriva României (Hotărârea din 21 iunie 2011), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut următoarele: 28. Curtea reiterează că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în cadrul preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că ordinea de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante.

Unul dintre aspectele fundamentale ale ordinii dedrept este principiul certitudinii juridice, care impune, printre altele, ca, atunci când instanţele pronunţă o hotărâre definitivă, aceasta să nu fie contestată (a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României, nr. 28342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII). (…)

30. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (a se vedea, mutatis mutandis, Riabik împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52,  5 CEDO 2003-X şi Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69529/01, pct. 25, 18 noiembrie 2004). Competenţa instanţelor superioare de a casa şi modifica hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare. Această competenţă trebuie exercitată astfel încât să facă, atât cât este posibil, un echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99, punctele 54-61, CEDO 2004-VIII). (…)

În considerentele Deciziei nr. 126/2016 (publicată în M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, (…) atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99 şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional.

În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, „administrarea probelor prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1” nu echivalează cu „o eroare judiciară”, care să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice şi nu reprezintă un „motiv substanţial şi imperios” pentru revizuirea hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penale şi de condamnare.

Aşa cum s-a arătat, coexistenţa temporală a unor documente şi a unor procese penale în care au fost pronunţate hotărâri penale definitive, în absenţa unei legături între acestea, nu poate constitui un „motiv substanţial şi imperios” care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat. Prin modul în care este formulat, art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, care nu reflectă nici eroarea judiciară şi nici relaţia dintre documentele prevăzute la art. 1 şi cauzele în care operează revizuirea, creează premisele repunerii în discuţie a hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare pronunţate începând cu anul 2005, soluţie legislativă care subminează principiul securităţii raporturilor juridice.

6.  Considerentele referitoare la neîntrunirea exigenţelor privind calitatea legii privesc şi dispoziţiile art. 4 din Legea privind declasificarea unor documente, având în vedere că nu se reglementează procedura de urmat şi natura acțiunii deschise de acest text de lege.

În consecinţă, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite HOTĂRĂŞTE Sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea privind declasificarea unor documente (PL-x nr. 616/2018).”