Asociația „Dăruiește Viață" construiește un spital. Cum pot ajuta oamenii de afaceri
500 de copii sunt diagnosticați anual cu cancer, iar procentul celor care se vindecă e de 50-60%. România e departe de țările occidentale privind infrastructura și dotările secțiilor de oncopediatrie, iar asta scade șansele pruncilor de vindecare.
De aceea, Asociația „Dăruiește Viață" construiește un spital de la zero, iar oamenii de afaceri pot dona până la sfârșitul lunii 20% din impozitul pe profit către această cauză.
Gabriela îl așteaptă anul acesta pe Moș Crăciun în Spitalul Marie Curie. Sunt cinci luni de când holul secției de oncopediatrie a devenit loc de promenadă. Atât au cei internați aici, un hol și saloanele în care stau câte doi, trei sau chiar patru pacienți. 15 copii și aparținătorii lor împart două toalete cu două dușuri.
Gabriela Zapoteanu: „Nu e viața mea. E gri, e totul gri și alb zici că e o secție de oameni mari. M-aș simți mai bine dacă aș vedea portocaliu, roz, grena”.
A ajuns la Marie Curie după lungi și dese drumuri la alte patru spitale. Într-o dimineață a simitit că nu mai poate respira, iar fața îi era umflată.
Într-un final, o doctoriță de la Marie Curie i-a pus diagnosticul corect.
Gabriela Zapoteanu: „Am venit, ne-a chemat din cauza cortizonului. Slăbisem, m-am cântărit, m-a repartizat la o doctoriță și acolo a început palpări, mi-a spus să mă pun pe spate. Am început să tușesc și aveam o tuse urâtă și m-au trimis la radigrafie, m-am dus iar pe partea stânga au văzut radiografia, m-au dat frumos afară și a urmat chinul pentru mama mea. Au zis noi am văzut ceva foarte mare și vă internăm”.
Timp de câteva zile n-a știut ce boală are, dar a înțeles când a auzit o asistență că îi va pune o perfuzie cu citostatic ca să trateze limfomul Hodgkin cu care fusese diagnosticată.
Gabriela Zapoteanu: „Am plâns să nu mă vadă nimeni și azi am plâns că mi-au scăzut leucocitele și risc să iau infecții”.
Află cum poți direcționa 20% din impozit pe www.daruiesteviata.ro sau la 0729.999.777.
Cel mai greu îi este când se simte singură. Își umple timpul urmărind cursuri de automachiaj sau cu copiii mici din secție cu care îi place să se joace și să-și ia energie de la ei.
Masa din capătul holului e pentru ei locul de socializare și de joacă. De câteva luni, tot universul i s-a comprimat în câteva sute de metri pătrați cu care încă face eforturi să se obișnuiască.
