De la ”vreau să fiu doctor” la călugăr clopotar. Povestea frumoasă a Părintelui Lavrentie de la Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Lavrentie este din București, însă a lăsat Capitala cu toate provocările ei și s-a dus să caute altceva. Acum trăiește în mănăstire de când a terminat liceul, rugându-se pentru mântuirea lui și a întregii lumi.

A simțit că muzica îl atrage încă de când era copil.

„Floarea" — o melodie care seamănă cu viața

Unul dintre cele mai dragi melodii ale sale este cea care se numește „Floarea". Părintele Lavrentie a explicat, cu o sensibilitate aparte, felul în care a gândit această compoziție:

„Gândiți-vă că seamănă cu viața unei flori, dacă sunteți atenți la melodie. O floare care prinde rădăcină, tulpina se înalță, începe să înflorească. Când înflorește își schimbă culorile, se schimbă melodiile, după aceea încet, încet începe să ofilească, cade și când e gata să se prăbușească la pământ. Încearcă floarea mea de două ori să reînflorească pentru o fracțiune de secundă, în toată frumusețea ei, iar a 3-a oară se prăbușește. Că orice început are un sfârșit."

Citește și

Primarul Dominic Fritz, întrebat despre dosarul său de la ANI: „Este un dosar ridicol, este un dosar politic"

Melodia a fost inspirată de un călugăr francez pe care l-a văzut cântând la un instrument neobișnuit — un fel de pian alcătuit din clape de lemn înfipte într-un gard, cu clopote ascunse dincolo de el. Părintele Lavrentie a fost atât de impresionat de simplitatea și delicatețea cântării, încât a încercat să o reproducă. Surpriza a venit după:

„După ce am reușit să cânt, s-o pun la punct, am tresărit uimit. Era exact cântarea pe care am visat-o în urmă cu mulți ani, am visat-o fiind la Poceaev, deci m-am visat la Poceaev, la Lavra Poceaev. Mergeam, mergeam spre biserică, era lume multă, venea și se auzea dinspre cloponița mănăstirii, se auzea o melodie în care erau multe clopote ce toate forma o singură melodie.", a mai spus părintele Lavrentie.

Melodia pe care o auzise în vis nu a putut să o reproducă ani de zile. Abia după ce a descoperit stilul acelui călugăr și a început să compună „Floarea" a înțeles că aceasta era, de fapt, melodia din visul său de demult.

Oda Bucuriei, învățată cu ajutorul unor copii de 8 și 9 ani

O altă poveste emoționantă este cea a melodiei „Oda Bucuriei" de Beethoven. Părintele Lavrentie spune că o auzea la televizor în copilărie, pe vremea lui Ceaușescu, și că, copil fiind, imita mișcările pianistului:

„Eu stăteam, micuț, în pat și dădeam cu deștele, așa cum vedeam pianistul din televizor cântând. Mi-a plăcut așa mult... mă conectam cu el și aveam impresia că dau și eu din degete așa cum dă el.", spune părintele Lavrentie.

Când a vrut să o transpună la clopote, nu a reușit să găsească notele potrivite. Ajutorul a venit de acolo de unde nu se aștepta — de la câțiva copii:

„M-au ajutat tot niște copilași, de 8 ani și de 9 ani, că nu reușeam să-i găsesc notele, să-i găsesc, să-i dau de cap. Și ei mi-au zis: Părinte, dar noi am învățat-o la pian. Hai, ajutați-mă și pe mine."

Melodia a fost astfel redată la clopote în varianta simplă, cea pe care copiii o știau. Dar după un an sau doi, cu ajutorul unei maici pricepute la muzică, a reușit să o completeze cu începutul și finalul și să o cânte aproape identic cu partitura lui Beethoven.

Părintele Lavrentie: de la liceu economic la mănăstire

Povestea intrării în viața monahală a Părintelui Lavrentie este la fel de neobișnuită. Tocmai terminase liceul economic și nu știa exact ce va face cu viața lui când, prin intermediul Bisericii Studenților din București, a ajuns voluntar într-o tabără organizată de Asociația Foștilor Deținuți Politici, în apropierea Mănăstirii Balaciu din județul Ialomița.

„Sufletul meu parcă dorea rugăciune în loc de lectură. Și am zis hai să merg cu părintele, cu domnul acesta, bătrânelul acesta. Voiam și eu să ascult ce pătimeau, cum era în închisoare, dar sufletul meu trăgea spre rugăciune.", a povestit părintele Lavrentie.

A mers o dată la vecernie, apoi a doua oară. Starețul mănăstirii l-a invitat să rămână. Tânărul, care pe atunci se numea Mihai, a ezitat — știa că mănăstirea ”nu e un loc pentru aventurieri” — dar inima îl trăgea tot mai mult acolo. A corespondat cu părinții de la Balaciu timp de un an, iar la final, cu binecuvântarea Sfântului Sofian Boghiu, acum canonizat, a primit acordul de a intra în mănăstire.

L-a mai ajutat și un bilet lăsat de mama sa: „Lasă, mă, băiete, că Dumnezeu o să-ți arate până la urmă calea. Văd frământarea ta, dorința ta, văd și lipsa ta de îndrăzneală să mergi pe o cale atât de importantă. Dar ai încredere în Dumnezeu, că până la urmă te va scoate la liman."

A intrat în mănăstire în 1994, la Balaciu. După patru ani și jumătate, din cauza muncii grele și a problemelor de sănătate, a plecat. Și-a revenit în București, apoi a ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, unde se află și în prezent.

„Dumnezeu m-a ajutat să le îndeplinesc pe amândouă"

Reflecția părintele Lavrentie asupra vieții pornește de la două dorințe pe care le-a avut în copilărie: să fie doctor și să fie clovn. Ambele aveau același scop — să facă oamenii să se simtă bine, respectiv să îi facă să râdă. Viața a dus aceste dorințe pe un alt drum, dar nu le-a abandonat:

„Am învățat arta terapeutică, arta masajului, reflexoterapie, un pic de kinetoterapie, și-mi ajut și eu un pic călugărașii mei și cine are nevoie."

Cât despre clovn: „Dumnezeu m-a atras, m-a ademenit, că am simțit încă de mic copil atracția spre muzică, m-a atras. M-a ajutat ca să ajung clopotar și să fac tot felul de melodii la clopote, care să înveselească sufletul omului — în sens duhovnicesc, nu lumesc, ca clovnul. Deci uite că Dumnezeu m-a ajutat să le îndeplinesc pe amândouă."

Ce sfat dă oamenilor de azi

Întrebat ce ar trebui să facă omul zilelor noastre pentru a se apropia de credință, Părintele Lavrentie dă un răspuns simplu și direct:

„Omul ar trebui să se gândească pur și simplu la faptul că nu este de fier, este din carne și sânge, care după un timp se șubrezesc, mor și putrezesc. Trupul putrezește. Până și fierul nu ține ani de zile. La un moment dat ajunge și el să se degradeze, să ruginească. Deci să se gândească omul că e un muritor. Și ce rol are el în lumea asta? El are rolul de a face ceea ce i-a pus Dumnezeu în suflet."

Părintele spune că fiecare om vine pe lume cu o chemare anume, pusă în suflet încă din pântecele mamei, și că ignorarea acesteia poate duce la un sentiment profund de neîmplinire:

„Dacă nu te iei după talantu, după chemarea pe care o ai tu în suflet, e posibil să dai faliment în viața ta de zi cu zi. E posibil să nu te simți împlinit.", mai spune părintele Lavrentie.