Analiză: De ce Coreea de Nord a reușit să devină o mare putere nucleară, în timp ce Libia și Irakul au eșuat


Ultimul update: Vineri 26 Ianuarie 2018 17:50
Data publicarii: Vineri 05 Ianuarie 2018 11:50
Categorie: Stiri externe
Coreea de Nord, lansare racheta, Kim Jong-un - 15

Coreea de Nord era considerată, până de curând, prea săracă, prea strictă și prea vulnerabilă pentru a dezvolta un program nuclar de succes.

Cu toate acestea, Phenianul a reușit să clădească o infrastructură nucleară avansată și, mai mult de atât, la finalul lunii noiembrie a testat o rachetă balistică intercontinentală. 

Dar cum a reușit regimul nord-coreean să reușească, acolo unde țări precum Libia și Irak au eșuat? Răspunsul la această întrebare îl caută jurnaliștii de la Washington Post, care au analizat principalii factori care au condus la succesul Coreei de Nord.

1. Kim Jong-un a făcut din arsenalul nuclear prioritatea numărul 1

Liderii din regimurile autoritare dau impresia că sunt foarte hotărâți în ceea ce privește arsenalul nuclear, dar nu toți fac din acest program o prioritate. După ce Kim Jong-un a venit la putere, în 2011, programul nuclear principalul său obiectiv. Astfel, a redirecționat resurse semnificative acestui proiect, punând accent pe știință și dezvoltare, scrie sursa citată.

Pe de altă parte, Irakul lui Saddam Hussein și Libia lui Moammar Gaddafi au fost inconsistente. De exemplu, Hussein a invadat Kuweitul în 1990, când programul nuclear irakian se apropia de un progres semnificativ. Dacă nu ar fi recurs la măsura războiului în acel moment crucial și dacă, în schimb, și-ar fi concentrat atenția și opoziția către Statele Unite, este foarte probabil ca până spre finalul anilor ’90 să fi avut infrastructura balistică dorită.

Și abordarea lui Gaddafi a fost una similară, care a reflectat disensiuni în interiorul regimului libian cu privire la cât de importantă este dezvoltarea arsenalului nuclear. Pe tot parcursul anilor ’90, Libia a încercat să dezvolte armament nuclear dar, în același timp, și-a îndreptat atenția spre Statele Unite, cărora le-a oferit promisiunea de a renunța la acest program, în schimbul îmbunătățirii relațiilor bilaterale. În cele din urmă, a abandonat programul, ca parte dintr-un acord semnat în 2003 cu Marea Britanie și Statele Unite. Decizia a dus, ulterior, la răsturnarea regimului libian, în anul 2011.

Hotărârea lui Kim Jong-un de a reuși a reprezentat un punct de turnură față de politica dusă de tatăl său, Kim Jong-il, care a decis să renunțe la programul nuclear în anii `90, ca parte dintr-un acord cu SUA și Coreea de Nord.

2. Kim Jong-un s-a înconjurat de oameni de știință

Strategia de management este foarte importantă și, de multe ori, înțeleasă greșit, scrie Washington Post. Astfel, se întâmplă ca autocrații să aibă o abordare diferită față de instituțiile de cercetare și dezvoltare. De exemplu, Kim Jong-il a guvernat mai ales prin intermediul instituțiilor, dar nu a tratat oamenii de știință ca pe niște elite. Pe de altă parte, succesorul său a optat pentru o abordare mai personală, înconjurându-se de cercetători, cărora le-a acordat privilegii extinse, între care porții mai bune de mâncare și apartamente noi.

Și Saddam Hussein a acordat privilegii cercetătorilor din domeniul nuclear, care au primit resurse economice nelimitate, în ciuda situației economice precare a Irakului.

Pe de altă parte, Gaddafi nu i-a protejat în niciun fel: oamenii de știință erau prost plătiți și obligați să facă stagiul militar, la fel ca toți ceilalți cetățeni. Regimul Gaddafi nu a vrut si investească în educația superioară în domeniul științei și tehnologiei, pentru că l-a văzut ca pe o unealtă cheie a opoziției. Din acest motiv, au fost foarte puțini candidați apți pentru programul său. Mai mult de atât, eșecul s-a datorat și dezinteresului manifestat de regim, care nu a părut să nu observe că oamenii de știință nu se prezentau cu săptămânile, la muncă. Astfel, nu este de mirare că programul a fost un eșec, mai scrie Washington Post.

3. Încrederea în propriile abilități

Coreea de Nord și-a îmbunătățit abilitatea de a produce arme nucleare și rachete angajând oameni de știință străini, cumpărând tehnologii importante de la alte state, măsuri care i-au adus beneficii semnificative. A început să recurgă la această strategie atunci când a rămas fără sprijin, în anii ’60. Astfel oamenii de știință au dobândit o experiență valoroasă, care le-a adus abordări mult mai ambițioase privind infrastructura balistică. Astfel, Coreea de Nord și-a acordat timpul necesar dezvoltării de material și echipament balistic, astfel încât să obțină realizări remarcabile în 2017.

Gaddafi, în schimb, a recurs la o abordare complet opusă: a cumpărat tehnologiile din alte țări, în loc să le dezvolte pe propriul teritoriu. Mai mult, s-au și simțit înșelați când au descoperit că au primit echipamente vechi.

La rândul său, când Hussein le-a ordonat cercetătorilor săi să dezvolte un program nuclear, în 1981, le-a cerut să adopte tehnologii pe care le pot perfecționat, dar să evite să caute ajutor extern, pentru a nu pune în alertă comunitatea internațională. Astfel, ei au recurs la tehnologii vechi și infeficiente care, în timp, i-a ajutat să progreseze. Cu toate acestea, eforturile lor au fost anulate atunci când Irakul a invadat Kuweitul.

În statele slăbite, liderii regimurilor autoritare caută diferite strategii pentru a dezvolta arsenal nuclear, însă de multe ori trebuie să decidă cum vor face față provocărilor. Cele trei cazuri ne ajută să înțelegem de ce Coreea de Nord a reușit, acolo unde Libia și Irakul au eșuat.

Sursa: Washington Post

VIDEO PROTVPLUS.RO