Expert: România a transformat plafonarea energiei într-un instrument bugetar. Costurile suplimentare generate de măsură
Plafonarea prețurilor la energie și gaze, introdusă inițial ca o măsură de protecție pentru populație în timpul crizei energetice din 2022 – 2023, a încetat să mai funcționeze ca un instrument social real.
În timpul crizei energetice, majoritatea statelor europene au împărțit costul crizei între stat, furnizori și consumatori. Au redus taxe, au acceptat pierderi temporare și au susținut populația. România a urmat însă o altă cale: în loc să reducă presiunea fiscală, statul a folosit plafonarea prețurilor ca instrument de finanțare mascată, după anul 2023, arată Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă.
Cum a funcționat schema în practică
Pentru un apartament cu două camere, TVA-ul anual plătit prin factură a crescut între 2021 și 2026 astfel:
► Gaze naturale: de la 255 lei la 825 lei (creștere de 320%)
► Energie electrică: de la 148 lei la 262 lei (creștere de 177%)
► Total TVA: de la 403 lei la 1.087 lei (creștere de 270%)
„Plafonarea nu a mai fost, așadar, o protecție socială reală. Statul a amânat plățile către furnizori, care s-au văzut obligați să se împrumute de la bănci pentru a susține schema, plătind dobânzi estimate la 2,33 miliarde de lei între 2022 și 2025. Restanțele acumulate de stat au depășit 22 de miliarde de lei, sumă care nu apare în discursul public, dar care va fi recuperată de la consumatori”.
Analiza arată că, în medie, un consumator român a „beneficiat” de aproximativ 3.000 de lei prin plafonarea prețurilor, dar a plătit suplimentar circa 6.920 de lei pentru costurile reale ale energiei și urmează să achite încă aproximativ 187 lei pentru dobânzile generate de întârzierile statului.
De ce nu se dorește eliminarea plafonării
Expertul explică că plafonarea în forma în care este aplicată în ultimii ani este convenabilă statului și unor actori de pe piață.
„De ce plafonarea nu se dorește a fi eliminată astăzi? Răspunsul este simplu, pentru că plafonarea convine statului, dar și unor actori din piață. Eliminarea ei ar însemna – pentru stat: recunoașterea oficială a datorilor, presiunea uriașă pe deficitul bugetar și costurile politice majore; pentru unii furnizori: reducerea veniturilor și pierderea de clienți. În schimb, menținerea schemei permite: statului - amânarea plăților, cosmetizarea execuției bugetare și mutarea notei de plată unor terți, care ulterior să fie arătați cu degetul ca vinovați; unor furnizori – câștiguri mai mari decât pe o piață liberă funcțională”, arată Dumitru Chisăliță.
„Plafonarea după 2023 a funcționat ca un împrumut fără dobândă pentru stat, garantat de consumatori. Nu a redus costurile, le-a amânat. Aceasta nu este protecție socială, ci inginerie financiară bugetară, cu nota de plată trimisă către populație”, subliniază expertul.
În timp ce în Europa criza energetică a fost tratată ca o urgență socială, în România a fost tratată ca o oportunitate bugetară, arată Chisăliță. Statul român nu a împărțit povara crizei, ci a transferat-o mascat către populație, menținând în același timp propriile încasări și evitând să-și asume riscurile deciziilor politice.
