Este însă un echilibru fin între nevoia de protecție a societății și capacitatea minorilor de conștientiza urmările faptelor pe care le-au comis, mai ales în condițiile în care expunerea excesivă la tehnologie și informație a modificat percepția asupra realității. Cel puțin acest aspect este o temă de dezbatere, explică psihologul Jeni Chiriac, într-un interviu pentru stirileprotv.ro.
Corespondent PROTV: În acest context al reacției publice după incidentele astea atât de dureroase din Timiș, cu acel minor transformat într-un veritabil criminal, există această tendință de a coborî pragul răspunderii penale, pentru că societatea simte că e nevoie de o răspundere penală și pentru cei care au sub 16, respectiv 14 ani.
E o metodă sau un mijloc în care prin care societatea chiar poate reacționa împotriva unor astfel de copii. Sunt ei în măsură să conștientizeze aceste concepte de răspundere juridică pentru faptele lor, ținând cont și de faptul că generațiile s-au cam schimbat în ultimii ani?
Jeni Chiriac, psiholog: „Corect, problematica este legată de faptul că trebuie într-adevăr să schimbăm așa un pic abordarea și să trecem de la o abordare birocratică sau foarte strictă la o abordare mai sistemică și diferențiată, și în același timp și fundamentată științific. Părerile sunt împărțite. Sunt persoane care susțin că se poate coborî și persoane care susțin că ar trebui să fie menținută.
De ce? Pentru că niciun copil nu este identic și aici vine specialistul și o echipă pluridisciplinară care poate face această analiză. Cum este de fapt prevăzut și actualmente în lege. Și atunci, dacă stăm să ne gândim la ceea ce înseamnă modificarea legii, o modificare ar fi binevenită, mai ales în condițiile în care ar putea cuprinde aceste fapte, mai cu un caracter mai periculos sau cu un impact mai puternic, sau cu urmări care, după cum vedem, moartea nu este reversibilă, este ireversibilă. Și atunci este nevoie să ținem cont totuși de familiile victimelor și de ceea ce înseamnă siguranța publică. Pentru că vine cetățeanul de rând și se întreabă sunt în siguranță? Care sunt măsurile pe care statul le ia?
Și atunci, dacă ne întoarcem la ceea ce ar trebui să facem, ar trebui să ne întoarcem la niște lucruri foarte simple, ca de exemplu crearea centrelor de reabilitare cu regim închis, care pot să ajute, să fie un sprijin, să constituie, într-o formă sau alta, o școală în vederea criminalității. Da, adică în sensul să trimiți copilul într-un sistem de detenție care îl ajută sau îl expune la o cultură de tip infracțional, ci vorbim de latura remedială, personalizată, în care și familia agresorului este implicată, unde inclusiv familia agresorului poate fi găsită responsabilă, inclusiv sub aspect material, tocmai ca efortul societății să fie unul mai adecvat sau corect raportat la ceea ce înseamnă culpa comună. Pentru că aici când vorbim de acte la o vârstă atât de fragedă, vorbim despre un eșec atât al instituțiilor, cât și a noastră, a ceea ce înseamnă celula societății numită familie.
Și abordarea este nevoie să fie, cum spuneam mai devreme, personalizată, pentru că uneori pot să fie factori de neglijență parentală sau factori de neglijență instituțională care au concurat, au contribuit și au întărit parcursul, din păcate regretabil, a unora dintre copiii noștri. Dar trebuie să nu uităm că aceștia, totuși, sunt niște copii.”
Copiii de azi nu sunt deloc precum copiii de ieri
Corespondent PROTV: Apropo de faptul că sunt copii, vorbeam despre faptul că nivelul lor de percepție socială a ajuns la o vârstă mai fragedă decât era, de pildă, în vremurile noastre. Bombardamentul informațional, accesul la tehnologie a coborât oarecum pragul conștientizării. Această reducere a pragului răspunde vârstei pentru răspunderea penală. Este o formă pe care astfel de copii o pot conștientiza sau facem reducerea pragului de doar de dragul de a avea un răspuns sistemic al societății în ceea ce privește răspunderea potrivit Codului Penal?
Jeni Chiriac, psiholog: „Când vorbim despre coborârea pragului, vorbim despre capacitarea inclusiv a statului de a lua măsuri specifice, pentru că momentan legea împiedică statul să intervină adecvat. În același timp, da, într-adevăr, este nevoie să ne gândim că trebuie să avem și această parte de suport. Ce se întâmplă cu acest copil în momentul în care este preluat? Cine gestionează expunerea lui la contactul cu persoane care, cum spuneam mai devreme, îl pot influența într-un sens negativ? Toate lucrurile acestea trebuiesc într-adevăr cântărite foarte bine și adaptate și la realitatea socială, pentru că în momentul în care discutăm despre măsuri luate pe hârtie, asta nu ne ajută mai cu nimic. Dacă vorbim despre centre, unde centrele pot să fie, să zicem, o pepinieră a viitoarelor generații de infractori, contează foarte mult și percepția societății civile, datorită faptului că până la urmă noi avem nevoie și este implicit necesar să ne implicăm.
Acești adolescenți sunt expuși într-adevăr la tehnologie, la informație, inclusiv la conținut violent, iar lucrul acesta poate să atragă o accelerare a maturizării cognitive, dar este o mimare a acelei accelerări a maturizării cognitive. Ce înseamnă lucrul ăsta? Înseamnă că, practic, copilul are acces la niște concepte pe care crede cognitiv că le poate înțelege. Dar este ca și cum ai citi dintr-un dicționar, pentru că el nu are experiența și maturitatea necesară pentru a înțelege consecințele și, cum spuneam mai devreme, ireversibilitatea anumitor gesturi, filmele, de multe ori jocurile și alte conținuturi cu caracter sau cu caracter violent. Da, nu îl ajută pe copil să înțeleagă aceste consecințe. Când vorbim despre implicare și despre culpa comună, vorbim despre lipsa unor programe reale de voluntariat, o lipsă a unei intervenții la nivel de grupuri de tineri care să-i aducă într-o formă sau alta prin activitățile în care îi cooptăm cu picioarele pe pământ, în contact cu realitatea”.
Pericolul „bolului de sticlă”
Protejarea copilului de mediul nociv, inclusiv bombardamentul informațional nu trebuie însă redus la „un bol de sticlă”, consideră psihologul.
„Și nu ținuți într-un bol de sticlă care este mai mult sau mai puțin poleit cu aur, în funcție de capacitatea sau situația financiară a părinților în care copilul ajunge, datorită faptului că în mare parte el trăiește în mediul online, să creadă că totul este posibil și că exact cum au încercat și cei la care facem referire, că pot încerca să scape sau pot reuși să scape de consecințe. Asta arată, într-o formă sau alta, un istoric în spate în care noi poate am fost societatea, instituțiile, părinții, am fost și școala, inclusiv niște martori, oarecum indiferent sau neputincioși sau pasivi, fără să intervenim. Asta nu înseamnă pedeapsă, asta înseamnă implicarea, cum spuneam mai devreme, în programe care să-i ajute pe copii să dezvolte comportamente pro-sociale, care să-i ajute să-și rezolve problemele de comunicare, de relaționare, inclusiv problemele de validare.
Da, a ceea ce înseamnă eu sunt puternic, eu pot să fac ce vreau eu și așa mai departe. Când canalizezi genul ăsta de energie poți să previi. Și atunci această coborâre a pragului poate fi salutară, pentru că poate avea un caracter de prevenție. Le dă de gândit părinților exact cum și măsurile, de exemplu de condiționare a și chiar interzicerea accesului copiilor la numite platforme online de relaționare socială, Instagram și altele Tiktok etc. Da, în momentul în care coborâm sau stabilim o vârstă, asta ajută inclusiv societatea să înțeleagă despre riscurile sau pericolele care pot exista și să fim mai vigilenți, mai implicați. Noi, momentan acum investim foarte mult în comportamentele de îngrijire și mai puțin de educare, de sensibilizare, de dezvoltare.
Școala duce lipsă de psihologi școlari și atunci, chiar dacă există ore de dezvoltare personală sau ore de autocunoaștere, ideal ar fi să fie făcute de specialiști, tocmai pentru a putea să se identifice precoce astfel de tendințe care uneori sub varii motive, inclusiv imaturitatea copilului pentru că într-o formă sau alta să dea naștere unor comportamente care dacă nu sunt corectate pot să conducă la conduită antisociale. Și astăzi e copilul altcuiva, mâine poate fi copilul nostru. Prin urmare e bine să înțelegem că este într-adevăr și o problemă socială înainte de a vorbi despre o problemă de paradigmă legislativă”.
Grup de lucru pentru modificarea legii penale în cazul minorilor
Ministrul Justiţiei, Radu Marinescu, a anunţat luni constituirea unui grup de lucru care va analiza modificarea condiţiilor răspunderii penale a minorilor, inclusiv vârsta minimă, după crima din Timiș.
Potrivit lui Radu Marinescu, „expunerea minorilor la conţinut nociv, adeseori violent, pe reţelele sociale, accesul facil la substanţe interzise de lege, insuficienta unor măsuri de asistenţă socială şi abandonul şcolarizării sunt câteva cauze, directe sau indirecte, ale infracţionalităţii juvenile”.
„Toate acestea trebuie abordate şi combătute. Este nevoie de o strategie naţională integrată privind combaterea infracţionalităţii juvenile şi mai ales a minorilor şi este momentul sa o construim”, menţionează ministrul.
Potrivit articolului 113 din Codul Penal, în România răspunderea penală este stabilită în funcție de vârstă și de existența discernământului. Copiii sub 14 ani nu pot fi trași la răspundere penală, legea presupunând în mod absolut lipsa discernământului. Minorii cu vârste între 14 și 16 ani răspund penal doar dacă se dovedește că au acționat cu discernământ, în timp ce, de la 16 ani, răspunderea penală este deplină.
