Prinţesa Marina Sturdza a murit. A lucrat pentru UNICEF și a ajutat sute de copii sărmani

Prinţesa a fost sufletul multor fundaţii şi, datorită ei, sute de bătrâni şi copii lipsiţi de familie şi de sprijin au fost trataţi omeneşte. Caritatea era, spun prietenii, cea mai mare bucurie a ei. S-a luptat să le ofere un cămin şi îngrijire semenilor noştri aflaţi în suferinţă. Sau măcar şansa de a se stinge cu demnitate.

Nicio poveste nu ne-ar fi pregătit sufleteşte pentru a vedea faţă în faţă o prinţesă mai blândă şi mai generoasă ca-n basme. Marina Sturdza a moştenit un titlu nobiliar, însă inima bună şi inteligenţa cu care a ştiut să aducă banii celor bogaţi în slujba celor bolnavi şi săraci ţineau, în schimb, de felul sau de a fi.

Deşi numele sau e legat de al domnitorilor care au condus destinele ţării, prietenii spun că nu sângele albastru, ci nobleţea a făcut din această prinţesă un personaj fascinant al zilelor noastre. Vărul său, prinţul Grigore Ghyka, i-a fost alături până la sfârşit.

Principele Grigore Ghyka: ”O mare mare tristeţe. O pierdere personală pentru cei care au cunoscut-o, pentru prieteni şi mai departe o pierdere pentru ţară. Nu ştiu cine o va înlocui în scopurile caritabile cu care se ocupă.”

Copil fiind, prinţesa a părăsit România pentru a scapă de persecuţiile comuniste. A ajuns după multe peripeţii în Canada. Acolo, a luat totul de la zero şi nu a spus că vine dintr-o familie regală.

O vreme a lucrat pentru guvernul ţării de adopţie, mai târziu, pentru UNICEF. Aşa a ajuns să călătorească peste tot şi să pătrundă într-o lume în care se iau decizii globale. După Revoluţie, s-a întors în România.

Prinţesa era tot timpul pe drumuri şi orice călătorie avea drept scop un act de caritate. Ţinea discursuri, organiza echipe, participa la baluri şi încerca permanent să-i convingă pe oameni, mai ales pe aceia cărora soarta le-a surâs, să îşi ajute semenii mai puţin norocoşi. Casă Speranţei, primul sistem de cămine în care bolnavii au primit găzduire şi alinare pentru dureri, este opera ei.

Prințesa Marina Sturdza: "În România, nu e nici o structură sau un sistem pentru cineva care e diagnosticat cu o boală terminală. Eşti trimis acasă să mori! Acum, cu Casa Speranţei şi cu îngrijirea paleativă, noi avem acum, trebuie să mă uit la cifrele actuale, dar cred că avem o mie de oameni în îngrijirea noastră."

Prietenii spun că nu avea seamăn în a atrage donaţii, povestind că orice gest schimba lumea. Îşi lua drept aliat orice filantrop care îi onora invitaţia, fie că era la New York, la Londra sau la Bucureşti. Cu doi ani în urmă, două doamne au licitat, în beneficiul bolnavilor de la Hospice România, o oră de tenis cu Simona Halep.

Când cineva întinde o mână, câştigă nu doar acela care o prinde şi primeşte ajutor, ci şi societatea întreagă. Pentru orice copil uitat fără vină într-un spital, pentru orice bătrân care păşeşte spre moarte, există o soluţie. Prinţesa nu ezita şi n-a obosit să o caute.

Basmele se sfârşesc, inevitabil, cu "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Povestea prinţesei românce care a luptat, cu graţie şi diplomaţie, pentru cei trişti şi nefericiţi trebuie însă, în memoria ei, să fie scrisă mai departe.

Articol recomandat de sport.ro

Cine a fost „tricolorul” remarcat de L'Equipe după Suedia - România 2-1