Povestea unui saxofonist român care cucerește lumea cu talentul său. De la străzile din Ferentari la marile scene ale lumii
Un saxofonist duce acordurile românești pe cele mai mari scene ale lumii alături de un celebru muzician - Ibrahim Maalouf.
Mihai Pîrvan a crescut între Clejani și Ferentari. În Franța a ajuns la 11 ani adus de bunicul său, membru în Taraful Haiducilor, care cucerea Hexagonul la începutul anilor '90.
În sunetul saxofonului se aud lăutarii, ritmurile țărilor pe care le-a vizitat și... dorul de acasă.
Un saxofonist român e ilustrarea expresiei ce n-a văzut Parisul. Mihai Pîrvan este talent și poveste. Descendent din lăutari, cu un talent nativ, își spune povestea alături de unul dintre cei mai mari artiști ai muzicii jazz la nivel mondial, Ibrahim Maalouf.
Până la 30 de ani a concertat în zeci de țări de pe toate continentele.
Când l-am întâlnit, se pregătea pentru concertul din Abu Dhabi, ultimul din turneul cu care ajunsese în Japonia, Coreea, Australia și Taiwan.
Ibrahim Maalouf: „Mixând stiluri – de la cel românesc, uneori jazz, alteori cu influențe de muzică clasică – Mihai ascultă muzici din Turcia, Orientul Mijlociu și Nordul Africii, iar apoi le amestecă în sunetele pe care le creează. Când cântă la saxofon, nu seamănă cu niciun alt saxofonist: sună ca Mihai. Și având pe scenă un om cu personalitatea lui atât de evidentă când cântă, aducând mereu ceva diferit, stilul lui nu sună ca al niciunui alt saxofonist. După nunta mea, pentru că el a cântat la petrecerea nebună, a doua zi, mă așteptam să primesc mesaje despre rochie, despre tort, despre ceremonie. Nimic! Toate mesajele erau: 'Cine este saxofonistul nebun care a cântat la party?' Mihai Pîrvan.”
Mihai Pîrvan s-a născut la București. Tatăl era din Ferentari. Își amintește de evenimentele de familie la care lua parte în ghetou, de greutățile familiei și ziua în care a rămas în grija bunicii. Părinții plecaseră în Franța cu cele două surori, unde îi aștepta bunicul, Florea Pîrvan, zis și Hogea, un acordeonist celebru în lumea lăutarilor.
Viața în Franța și influența lăutarilor
Se însurase cu o franțuzoaică și primise cetățenia, iar în Franța artiștii care urcă suficient de des pe scenă au dreptul la un salariu. Iar atunci, la începutul anilor '90, Taraful Haiducilor nu era doar o trupă — deveniseră un fenomen în Franța.
Mihai a ajuns în Franța în 2003 când avea 11 ani. Părinții n-aveau documente de rezidență, iar bani câștigau cântând cu bunicul la evenimente sau pe stradă.
Reporter: „Ce credeți că le-ați dăruit?”
Hogea Pîrvan, lăutar: „I-am ajutat să fie mai bine că acolo era altceva.”
Acolo era sărăcie lucie.
Mihai Pîrvan, saxofonist: „Cred că dacă aș fi rămas în România, situația mea ar fi fost cu totul alta. Aș vrea să pot spune că ar fi fost bine, dar adevărul este că nu cred deloc asta. Astăzi mă uit la prietenii mei apropiați din copilărie, iar realitatea lor este dureroasă. Nu vorbim doar de dificultăți trecătoare — unii se confruntă cu sărăcie, alții cu probleme legate de corupție, iar în unele cazuri chiar cu riscul de a ajunge la închisoare. E greu să vezi toate acestea și să poți spune cu sinceritate că lucrurile ar fi stat mai bine.”
Talentul recunoscut încă de la școală
Surorile lui, Monica și Lizbeth, erau deja acolo înscrise la școli de muzică. Profesorii au înțeles imediat că și Mihai are un talent nativ pentru că, la ora de muzică, cânta cu fluierul, după ureche, piese auzite la radio.
Mihai Pîrvan, saxofonist: „Prima zi de școală mi-o amintesc și acum. Am scris cum e la noi… compoziție. Compunere, pardon. Dar doar vreo patru rânduri, nimic extraordinar. Și oamenii, văzând că scriu franceză, profesoara, văzând că o stăpânesc deja, m-au mutat dintr-a 5-a în clasa a 6-a, după doar trei zile. Am sărit un an.”
Pentru Mihai totul era fascinant. Micul orășel în care se mutaseră și care se numea Fontenay le Comte, piațeta în care cânta cu tatăl lui, cu acordeonul, pe stradă, oamenii care se uitau la ei uimiți.
Doar un an a fost de miere. În 2004, președintele de la acea vreme, Nicholas Sarkozy, a început o amplă campanie de expulzare a imigranților, iar ei erau pe listă pentru că nu reușiseră să obțină acte urmau să fie expulzați.
Mihai Pîrvan: „Am scris o scrisoare — ceva în genul unei petiții adresate președintelui sau prefectului. Era scrisă de mână, simplu, cu cuvintele mele, cum mă pricepeam atunci. Am uitat-o în bancă. Mai târziu, două fete din clasă au găsit-o și au dus-o la profesori. Așa s-a aflat totul, iar de acolo s-a ajuns până la pancarta aceea uriașă de doi metri pe doi, pe care scria: "Nu expulzați familia de români."”
Comunitatea din micul orășel s-a mobilizat să ajute familia de români.
Mugurel Barbu, tatăl lui Mihai: „Și ne-au cunoscut că se cam eram niște oameni cuminți. Și vream chiar într-adevăr să ne integrăm. Eram român, eram țigan, dar nu știam să furăm, nu știm să furăm.
Oportunitatea de muncă pentru familie
Un părinte i-a propus tatălui să muncească. La firma lui de construcții ca să-și obțină acte de rezidență. Copiii studiau toți la școli de muzică și pentru ei s-a angajat. Voia să le ofere educația de care n-a avut parte. Monica studia vioara, Lizbeth pianul, iar Mihai saxofonul. În 2010 s-a născut al patrulea copil, Gianny, care studiază la Conservator același instrument ca fratele lui.
Reporter: „Nu te-a tentat acordeonul?”
Mihai Pîrvan: „Am încercat, dar cum se întâmplă deseori în comunitatea noastră, când profesorul îți este chiar tatăl sau bunicul, lucrurile nu sunt simple. E greu să înveți când cei apropiați nu au întotdeauna răbdare cu tine. Și poate tocmai de aceea am simțit nevoia să-mi găsesc propriul drum. Saxofonul m-a salvat din punctul acesta de vedere, nu mă bătea nimeni la cap.”
Despre asta vorbesc de multe ori când se adună în jurul mesei. Despre presiunea la care sunt supuși copiii lăutarilor de a-și urma vocația.
Mugurel Barbu: „Nu i-am spus eu prea des bravo.”
Reporter: „Și nu simțiți să-i spuneți acum?”
Mugurel Barbu: „Îi spun.”
Mihai Pîrvan: „La noi muzica este ceva sacru și dacă tu, copil, nu urmezi drumul e un păcat.”
La 25 de ani avea deja o trupă de instrumentiști. Atunci l-a întâlnit pe Ibrahim Maalouf.
Mihai Pîrvan: „Eram cu trupa asta și ne-a invitat să cântăm pentru a face banda sonoră a unui film.”
Ibrahim Maalouf, prin muzica lui, a construit o punte sonoră între Orient și Occident. Prin muzica lui aflată la granița dintre jazz, clasic și tradiție arabă, a devenit un star la nivel mondial.
Ibrahim Maalouf: „Are această uimitoare abilitate de a cânta foarte multe stiluri și, în același timp, este suficient de deschis la minte pentru a aborda și altele. Iar acesta este exact spiritul de care am nevoie în trupa mea.”
Mihai își poartă România în muzica lui. Zilele acestea lucrează cu o trupă la propriul album prin care vorbește lumii despre originile lui.
Reporter: „Te-ai mai întoarce?”
Mihai Pîrvan: „Da, și mâine. Pentru că România e a mea. Țara mea, sângele meu, mâncarea mea, muzica, limba. Din cultura asta m-am născut și ea m-a construit la bază. Când am ajuns în Franța aveam 11 ani și pot spune că eram deja format — rădăcinile mele erau aici. Și uite, oricât aș fi plecat, tot aici sunt români. Tot aici e România. Și asta contează.”
Familia și tradiția
De câțiva ani e într-o relație cu o yemenită despre care spune că îi e soție, că așa e la țigani.
Mihai Pîrvan știe că Franța i-a dat educație. Că școlile lor sunt medii de cultură în care copiii talentați se dezvoltă spectaculos. El și frații lui au înțeles de mici că asta e șansa lor.
Reporter: „Ce ai adus cu muzica ta din România?”
Mihai Pîrvan: „Accentul. Sufletul. Acea intensitate pe care noi, ca popor, o punem în muzică. Pentru noi, muzica nu e doar artă — e parte integrantă din viață. O trăim, o ducem cu noi, o respirăm. Și exact asta am adus.”
Mihai Pîrvan strălucește lângă unul dintre cei mai mari artiști ai lumii. Și încet-încet își croiește drum spre propriul succes. De la haiducii lăutari a luat dorința de a-și pune inima pe scenă, iar de la Maalouf bucuria de a se deschide către toate culțirile lumii pentru ca în final, în fața oamenilor, saxofonul lui să cânte povestea copilului care își trăiește visul de a vorbi lumii prin muzică.
