Din umbra tatălui, la campion pe două continente. Răzvan Lucescu, arhitectul renașterii lui PAOK, după succesul din Asia
Este unul dintre cei mai de succes antrenori români ai momentului. Venerat în Salonic și temut în Atena, Răzvan Lucescu a schimbat istoria fotbalului elen, destinul clubului PAOK și a câștigat respectul unei națiuni.
A scos sute de mii de oameni pe stradă, a câștigat campionate pe două continente și face parte dintr-una dintre cele mai redutabile familii din fotbalul european.
Pe malul Mării Egee, tihna orașului Salonic a fost zguduită de apariția unui român care, oriunde merge, stârnește emoții puternice.
Antrenorul Răzvan Lucescu scrie istorie în Grecia. Este poreclit "Generalul". Într-un campionat puternic, pasional, unde se joacă sub presiunea orgoliilor uriașe și a tribunelor fierbinți.
Răzvan Lucescu, antrenor: „Suporterii, aici sunt e o mentalitate diferită, când ai un rezultat negativ, ok, se acceptă dar la doilea deja vin aici la baza de antrenament. Cer implicarea tuturor, cer participare, cer pasiune. Paok nu e o echipă de fotbal, înseamnă mult mai mult. Ne spun foarte clar: noi nu avem altceva, noi avem grijă zilei de mâine. Și singurul lucru care ne ajută să trăim bine, să ieșim din această stare, este victoria lui PAOK. E foarte frumos dar în acealsi și simt o uriașă uriașă responsabilitate, o uriașă uriașă presiune. Pentru că știu că cumva de deciziile mele, în special ca antrenor, depinde mulțumirea, fericirea lor sau amărăciunea”.
A preluat PAOK în 2017, într-un moment în care clubul nu mai cucerise titlul în Grecia de peste trei decenii. Sub conducerea sa, echipa a obținut două titluri și două Cupe ale Greciei, reușind să rupă hegemonia formațiilor din Atena, tradițional mai puternice financiar și cu un palmares superior.
Răzvan Lucesu, antrenor: „Eh, am trecut prin toate stările posibile aici. Am venit în 2017. Am fost primit cu reticență. Mi-a fost greu în primele 2-3 luni. Eram foarte ușor contestat”.
La Paok lucrează alături de secundul Nae Constantin și de antrenorul mental Cristian Foța, responsabil de psihicul jucătorilor. Anul trecut nici măcar ei nu mai credeau că PAOK poate lua campionatul.
Cu patru etape înainte de finalul campionatului, Răzvan avea nevoie numai de victorii. Urmau cele mai grele adversare: Olympiacos, AEK, Panathinaikos, iar ultimul meci se juca pe terenul rivalilor din Salonic: ARIS. Le-au câștigat pe toate.
Constantin Nicolae, antrenor secund: „Și Răzvan a venit în vestiar și le-a spus: promiteți-mi că facem orice să câștigăm astea patru meciuri și vedem la urmă ce se întâmplă”.
Constantin Nicolae, antrenor secund: „Și i-a pus pe fiecare să promită personal. Le-a spus: promiți? Promit! Promiți? Promit! Și în momentul ăla a fost o schimbare”.
Răzvan Lucescu, antrenor: „Asta e cea mai mare dificultate a unui antrenor. Să aibă acest echilibru și să reușească să vadă totul cu mare obiectivitate și să poată transfera echipei lucrul ăsta. Dar cum faci să nu-ți pierzi încrederea în realitatea ta și să te gândești, băi poate au ceilalți dreptate. Pentru că e vorba de analiză. La mine sunt naturale, nu știu cum să-ți spun. Analiză, analiză, înțelegerea fenomenului, înțelegerea situațiilor, înțelegerea profundă a oamenilor”.
Cristian Fota, mental coach: „Tot ce se întâmplă vine de la nivelul mental. Pe terenul de fotbal, când sunt în acțiune jucătorii și când ajunge mingea la ei, la nivel de o secundă, milisecunde, ei trebuie să ia o decizie. El caută tot timpul să fie echilibrat și asta ne ajută pe toți foarte mult, pentru că atunci când el este echilibrat, simte lucrul ăsta, îl și transferă foarte bine mai departe”.
Reporter: „Are rol și de paratrăsnet?”
Cristian Fota: „Cu siguranță are rol de paratrăsnet. În general, antrenorul principal al unei echipe cam tot ce vine, vine acolo, la el”.
Campion pe două continente
În tinerețe a antrenat FC Brașov, a dus Rapidul în sferturile Cupei UEFA și a stat pe banca naționalei României cu Mutu și Chivu pe teren. Între cele două campionate din Grecia, a făcut o escală de doi ani și în Orientul Mijlociu, la Al Hilal. Echipa cu care a câștigat Liga Campionilor în Asia, Cupa Regelui și campionatul Saudit și a devenit campion pe două continente.
Răzvan Lucescu: „Atunci mi-am luat eu o presiune a mea, personală, pe care mi-o puneam în permanență: că trebuie să reușească, trebuie să reușesc, trebuie să reușesc. De acum, vreau să reușesc pentru fotbal, nu mai e doar pentru mine”.
Ne-am întâlnit la Atena, pe terenul rivalei Panathinaikos. Venea după 7 victorii consecutive. Seria i-a fost întreruptă însă de antrenorul Rafa Benitez, cel care în trecut a mai condus pe Inter, Liverpool, Chelsea sau Real Madrid.
Răzvan Lucescu: „Deci momentul meu de maximă fericire este ca după un meci, sau după o competiție, hai să zicem să mă duc să mă așez pe pernă să dorm. Și să simt că două, trei ore, patru ore, cât pot dormi cu toată adrenalina aceea în corp, pot dormi. Pentru că după un rezultat negativ este cumplit, cumplit. Carnea, așa cum spuneam, doare, roșu, gânduri, stres, responsabilități. Și noi așa suntem, asta e fericirea noastră, nu poate dura, pentru că vine următorul meci în trei zile”.
Mircea Lucescu: „I-am și spus: trebuie să faci alt sport ca să nu poți fi comparat cu mine, da...”
Răzvan s-a născut în 1969. Era perioada în care tatăl său era căpitanul echipei naționale și juca la Mondiale împotriva Braziliei lui Pelé și Angliei lui Bobby Charlton.
Mircea Lucescu: „La cinci-șase ani era acolo, printre noi, printre picioarele noastre, se juca. La șapte ani s-a mutat cu familia în Hunedoara, unde Mircea Lucescu antrena Corvinul. A copilărit printre Ioan Andone, Mircea Rednic sau Radu Nunweiller”.
Răzvan Lucescu: „Am avut pe de altă parte norocul să-mi descopăr pasiunea prin tatăl meu”.
Mircea Lucescu: „Iar eu am încercat permanent, atunci când am putut, să-l iau pe lângă mine. De mic să vadă în ce condiții se obține succesul. Cât trebuie să muncești pentru acest lucru, cât trebuie să sacrifici”.
Răzvan Lucescu: „Și mult timp m-a urmat chestia asta: ‘Băiatul lui Lucescu, Băiatul lui Lucescu’. Tot ce am obținut și la școală și chiar în dragoste, ah pentru că ești băiatul lui Lucescu, din interes. Pentru că ești băiatul lui Lucescu ai reușit acolo, pentru că ești băiatul lui Lucescu ești în fotbal, pentru că ești băiatul lui Lucescu ești antrenor, că altfel...”
Mircea Lucescu: „Era ambițios, îmi dădeam seama. Era încă elev de școală, pleca dimineața pe la patru, se suia în tren, se ducea la Sinaia, la schi, se întorcea, învăța singur”.
Răzvan Lucescu: „Mi-e mult mai ușor să fac ceva pentru care am pasiune decât să fi fost obligat să fac și să mă duc în fiecare zi la un serviciu pe care nu îl apreciez, nu-l plac, unde nu mă simt bine”.
Mircea Lucescu: „Mi-a spus Săgărceanu, tatăl lui Săgărceanu, că nu e cu mintea la tenis. Tot timpul, pe un teren alăturat se jucau copiii fotbal și a zis: domnul Lucescu, dați-l la fotbal. Și atunci am avut o discuție cu el și i-am spus: Bine, vrei să vii la fotbal, nu poți să fii decât portar pentru că nimeni nu o să te compare cu mine”.
Un început de carieră în umbra tatălui
La 18 ani evolua deja pentru Sportul Studențesc. În timp ce tatăl i-a cizelat caracterul, Neli, mama lui Răzvan, s-a asigurat că fotbalul nu îi va afecta educația. A absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr”, iar ulterior Academia de Studii Economice.
Mircea Lucescu: „A fost și pedepsit, mi se pare că avea o notă nu foarte bună la disciplină”.
Răzvan Lucescu: „Nu, era înainte de treapta întâi, în clasa a opta”.
Mircea Lucescu: „Sigur că am avut această discuție cu el, știam ce potențial are, în care l-am făcut să înțeleagă ce înseamnă să fii băiatul tatălui tău. Nu poți să-ți permiți nimic care să dea o imagine negativă familiei”.
Răzvan Lucescu: „L-am avut în față, am avut acest exemplu, al unui om care a muncit enorm, care s-a dedicat total muncii sale și am înțeles foarte bine că pentru a avea succes și pentru a reuși în viață e nevoie să te dedici total lucrului pe care îl faci, meseriei pe care o faci. Mi s-a transmis respectul pentru tot ceea ce este în jurul nostru și pentru om și pentru natură și pentru muncă”.
Mircea Lucescu: „Să înțeleagă că trebuie să se ridice la acest nivel de comportament. Adică multă seriozitate, să fie implicat în tot ceea ce face. Nimic nu se poate obține lucrând pe jumătate. Lucrezi pe jumătate, jumătate obții”.
La 33 de ani și-a pus mănușile în cui și s-a apucat de antrenorat. La scurt timp inevitabilul s-a produs. Tatăl și fiul s-au înfruntat de pe bancă în celebrul Șahtior – Rapid din Cupa UEFA.
Răzvan Lucescu: „Le-am spus: Depinde rezultatul de noi, voi trebuie să intrați pe teren cu o convingere totală, să nu faceți niciun pas în spate pentru că în mintea celor de acolo va fi ideea: oricum va fi meciul, până la urmă noi vom câștiga pentru că suntem echipa tatălui”.
Mircea Lucescu: „Pe de altă parte eu i-am spus președintelui că eu nu pot să pregătesc acest meci, îmi este imposibil. Că nu pot să le transmit jucătorilor mei această motivație care poate duce până la un angajament agresiv în joc. Cum să… împotriva propriului meu fiu?”
Răzvan Lucescu: „A fost prima dată când eu am fost împotriva tatălui meu și imaginea lui pe teren, la sfârșitul jocului, cu capul plecat, ducându-se către tribune, eu bucurându-mă și îmbrățișându-mă cu toți ceilalți. Și întorcându-mă și văzându-l, ei, în momentul ăla s-a produs un șoc în mine și am înțeles tot ceea ce s-a întâmplat, am plecat de pe teren, m-am dus la vestiare și am început să plâng. 15 minute am plâns în hohote, în hohote. Era pentru prima dată când am realizat că mă bucur pentru o înfrângere a tatălui meu. Eu până atunci fusesem cel mai mare susținător al lui. Vedeam meciurile lui la Galata”.
Mircea Lucescu: „Nu-i doresc nimănui să lupte împotriva propriului copil”.
Reporter: „Noi am rămas cu o cu totul altă imagine. Acea imagine celebră de la conferința de presă. Acel gest de tandrețe, de împăcare”.
Mircea Lucescu: „Păi a fost, dar aia nu înseamnă că în interiorul nostru nu au fost niște trăiri speciale”.
Mircea Lucescu: „Simțeam că există această povară a faptului că și-a înfruntat tatăl. Voiam să-l scap de lucrul ăsta, să-i arăt că nu s-a întâmplat absolut nimic, că totul e în regulă”.
O căsnicie de peste 35 de ani
Este căsătorit cu Ana Maria din studenție. Ea administrează afacerile familiei.
Răzvan Lucescu: „Anul acesta am făcut 35 de ani de căsătorie. Ne-am cunoscut la facultate pe culoarul Academiei de Studii Economice. Am întârziat amândoi la un curs și așa ne-am întâlnit, în fața ușii”.
Împreună au doi copii pe Marilu și pe Matei Lucescu.
Reporter: „Ce asemănări și diferențe vezi între tatăl și bunicul tău?”
Matei Lucescu: „Mi se pare că sunt foarte diferiți. Tata are totuși o fire calmă. Mircea este totuși mult mai asertiv mi se pare și mult mai strict, mai sever. Tata te ascultă, te înțelege, Mircea ține foarte tare la opiniile lui și e mult mai ferm”.
Mircea Lucescu: „Veneam din o familie extrem de săracă, era după război, cu foarte multe probleme, patru băieți și o fată”.
Răzvan Lucescu: „În perioada de iarnă aveau două perechi de teniși la patru frați. Și el ca să poată merge la fotbal, le făcea temele celorlalți. Și așa răscumpăra”.
Mircea Lucescu: „Eu cu tata la vârsta de patru ani am început să fac abecedarul pentru că el făcea și el abecedarul atunci. Era om provenit din nordul Moldovei, cu 11 copii și n-a avut posibilitatea să se ducă la școală”.
Răzvan Lucescu: „El (n.r. Mircea Lucescu) este unul care are nevoie de lume în jurul lui. De fiecare dată când are meci trebuie să simtă că sunt familia, prietenii, cât mai mulți sunt acolo lângă el. Eu vreau să fiu singur. El are nevoie să vorbească la telefon, simte nevoia, sună. Eu urăsc telefonul, mi-e foarte greu să-l sun pe el, mi-e foarte greu să o sun pe mama”.
Matei Lucescu: „Am observat că mă sună când câștigă. Când câștigă mă sună, când nu... Nu știu dacă ai observat”.
Răzvan Lucescu: „Ba da. Când nu câștig, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Și nu o zi, două, trei. Până la meciul următor”.
Matei Lucescu: „Pasiunea pe care o au (n.r. Mircea și Răzvan Lucescu), cred că astea sunt două asemănări. Îmi place să cred că toți trei le-am moștenit. De la tata mi se pare că am preluat cumva din calmul lui. Tata e o persoană... nu știu dacă te-am văzut mai mult de cinci ori, așa, nervos în viață. Și de la mama cred că am luat dorința de a explora lucruri noi”.
După mutarea în Grecia, Ana Maria Lucescu a studiat neogreaca la nivel universitar, ajungând să o stăpânească atât de bine încât, anul acesta, a tradus și publicat în limba română cartea „Câteva Nopți și Încă Una”, scrisă de unul dintre cei mai cunoscuți autori greci.
Răzvan Lucescu: „Eu sunt un tip care citește carte și evadează din viața pe care o are, ducându-se în subiectul romanului respectiv. Îmi place la nebunie să visez că trăiesc o altă viață, într-o altă lume”.
Reporter: „Tu ai citit-o prima dată în traducerea soției tale, nu?”
Răzvan Lucescu: „Am început să o citesc când ea s-a apucat să o traducă și îmi dădea câte un capitol”.
O nouă generație care face performanță în familia Lucescu
Matei a absolvit management la Universitatea din Rotterdam și a lucrat câțiva ani într-o corporație. Apoi a simțit nevoia, ca toți bărbații din Familia Lucescu, să-și urmeze propriul drum, departe de fotbal. A preluat și reconstruit din ruine fabrica de bere Grivița.
Matei Lucescu: „Mircea a avut o tentativă să mă trimită spre fotbal, am fost portar o foarte scurtă perioadă de timp pe la 12-13 ani. Dar dacă nu ai pasiune pentru meseria pe care o faci, nu ai cum s-o faci. Și cred că asta am învățat și de la tata și de la bunicul”.
În Grecia Răzvan Lucescu este liderul unei renașteri pe care puțini o credeau posibilă. Cu calmul său meticulos, forța de muncă și ambiția moștenită dintr-una dintre cele mai cunoscute familii din sportul european a rescris harta fotbalului elen. Iar povestea lui, scrisă între două mări și două continente, e departe de a se fi încheiat.
