Tot ce am învățat din manual la școală despre urși e greșit. „E imposibil, să stăm în pat cu ursul?! Asta e conviețuire?”

Ani de zile am numărat urșii, am făcut legi, am schimbat cote, am pus garduri, am plătit pagube și parcă mai mereu am așteptat următorul atac.

În tot acest timp, ursul a învățat tot mai bine că satul înseamnă hrană. A coborât din pădure și a ajuns lângă case, în gospodării, în livezi, pe șosele, sau chiar în locuințe. Periodic apar victime. Oameni mutilați sau, mai rău, uciși.

Vă invităm în ȚARA DINTRE OAMENI ȘI URȘI.

Acesta nu este un reportaj despre urși. Este despre locurile din România în care granița dintre sălbăticie și comunitate a dispărut.

Ora zece și jumătate seara. În satele, comunele și orașele din România, ziua s-a terminat demult. Suntem în zone submontane, cu dealuri și costișe, la zeci de kilometri de munte. Oamenii și-au închis porțile. Copiii dorm. Ultimele lumini se sting încet. Dar, pentru alte vietăți, activitatea abia începe.

În fiecare noapte, sute, poate chiar mii de urși ies din pădure. Caută hrană. Își patrulează teritoriul. Trec pe la râu să bea apă, apoi încep un traseu despre care oamenii locului, de la localnici până la edili și paznici ai fondurilor de vânătoare spun că este previzibil.

Corespondent ProTV: ”Livadă, grajd, deșeuri pe marginea râului. Bine ați venit în România, țara dintre oameni și urși”.

Ursoaicele își însoțesc puii în primele lor lecții de supraviețuire. Unele dintre ele își găsesc adăpostul chiar lângă casele oamenilor. Se simt în siguranță aici, nici câinii din gospodării nu le mai latră și parcurg distanțe mici, până la livezile cu prune și corcodușe, ogoarele cu ovăz și porumb în lapte sau cotețele cu păsări. 

Urșii sunt atât de relaxați printre oameni, că adorm pe marginea drumurilor din localități

La Chiojdu, în județul Buzău, la limita cu Prahova, localnicii se adună seara ca la spectacol, să vadă cum o ursoaică tânără, cu 2 pui, se plimbă din bătătură în bătătură.

Localnică: „Suntem ochi și urechi”.

Nu vine întâmplător. Sub pomi sunt fructe căzute. E aici de 2 ani și la un moment dat a avut trei pui, dar nimeni nu știe cum pe unul l-a pierdut și a rămas cu doi.

Și tot mai mulți urși au o destinație precisă: vatra, intravilanul comunităților. Urșii crescuți lângă localități vor trăi tot acolo.

Jakab Sandor, paznic de vânătoare: „Vedeți cum vine? Știe exact”.

Localnic: „Mi-e frică, uite atât era, se plimba pe stradă”.

Pe întuneric, ursul merge ca și cum știe fiecare drum. A trecut pe aici de atâtea ori, că nimic nu pare să îl mai întoarcă de pe traseul lui. E atât de relaxat, că uneori adoarme lângă drum. Cine nu e atent poate da nas în nas cu el.

E animal sălbatic și orice reacție bruscă, prin care omul îl surprinde la adăpostul întunericului sau în crepuscul, poate rezulta într-un atac violent. Cazurile se tot adună, în ultimii 5 ani.

În ultimii ani, în județe precum Mureș, Harghita, Brașov, Prahova sau Buzău, astfel de imagini au devenit aproape obișnuite. Pentru restul României, sunt aproape necunoscute.

Puținii cercetători care le studiază comportamentul spun că vara coboară de la munte și urșii sălbăticiți. Vin de la pădure, îngroșând practic numărul celor habituați pe lângă localități.

Csaba Domokos, cercetător Asociația Milvus: „Ce se întâmplă aici, avem o populație de urși care stau tot timpul anului, au bârloagele aici și sunt urși care în fiecare an, pe la sfârșitul lunii iunie, încep să coboare din munți, coboară în zona colinară”.

Aurel Boier, localnic cu frate atacat: „Înaintea nu veneau, doar porcii mistreți, acum mistreții nu mai vin, că nu au loc de urși”.

Csaba Domokos, cercetător Asociația Milvus: „Nu mai avem loc, nu mai avem loc să-i trimitem undeva să nu se mai întâlnească cu oamenii, teritoriul se suprapune cu al oamenilor”.

Un animal sălbatic nu caută aventura, ci eficiența. Și învață, de foarte mic, că lângă oameni hrana este mult mai ușor de obținut decât în pădure. Vara are fructe și culturi agricole, dar când trece sezonul lor și se instalează toamna, ursul se orientează rapid către alte surse de hrană, facil de obținut.

Gheorghe Neamțu, primar Chiojdu: „Zilnic avem prezență aici, e o zonă cu copii minori, cu bătrâni fără sprijin”.

Avem și „ursul de oraș”. De stațiune sau de reședință de județ. Cu același comportament. În urbea mare, tomberoanele sunt ținta favorită. Capacele sunt ușor de răsturnat, iar resturile alimentare sunt din belșug. 

Urșii au învățat deja că prezența oamenilor înseamnă hrană obținută facil

România e și țara „ursului cerșetor” la drum. Ziua, în amiaza mare. Și aici primește și găsește nenumărate delicatese. Implicit, și aici are loc conflictul om-urs.

Csaba Domokos, specialist carnivore mari: „Se trag în apropierea localităților, stau în apropierea drumurilor cu trafic intens, masculii mari păstrează o distanță”.

Corespondent ProTV: „Urs la marginea drumului… se plimbă, vine, are curaj, nu îl deranjează mașinile”.

Csaba Domokos, specialist carnivore mari: „Ele se pot învăța că, mai mult decât prezența oamenilor, poate însemna hrană, asta creează urșii problemă”.

Edili încearcă, de multe ori fără succes, să îi captureze, pentru a-i reloca. Pe acest deal, la Odorheiul Secuiesc, autoritățile locale au instalat de 2 luni o capcană. E un cartier nou de vile și capcana e în curtea unei vile nefinalizate.

Pe strada de lângă proprietate e deja întuneric, dar oamenii vorbesc, o femeie trece cu bicicleta. E fix ora la care își fac apariția o ursoaică și puiul ei. Mănâncă fructele din zonă, dar nu e deloc interesată de momeala cu pește din cușcă.  

Leonard Mărmureanu, paznic de vânătoare: „Femela ce a venit aici a făcut mare prăpăd, a intrat în case, a distrus stupi…s-a obișnuit cu vocile oamenilor, s-au habituat, gata”.

La Odorhei, câteodată, puii se pierd de mamele lor și aleargă până în centrul istoric. Situația e una mai mult decât periculoasă, cât timp femela care îl caută poate deveni extrem de agresivă. Iar ursoaicele cu pui au devenit factorul principal de risc, în multe comunități.

Csaba Domokos, specialist carnivore mari: „S-a plimbat prin 5 localități, acolo stă”.

Ion Pantea, cioban: „E imposibil, să stăm în pat cu ursul?! Asta e conviețuire?”.

Cuvântul care apare cel mai des în toate comunitățile prin care am trecut este „aproape”. Aproape de case. Aproape de parcare, de școală, de spital, de oameni. Aproape de copii.

Specialiștii în carnivore mari vorbesc deja despre un mit, pe care filmările lor și ale noastre îl demontează. Ursul nu mai trăiește doar în pădure. Pentru mulți dintre acești blănoși cafenii, comunitățile sunt de ani buni o extensie a habitatului lor, iar dovezile de acum, dar și din trecut, demonstrează că ursul brun poate trăi excelent și la câmpie, nu doar la munte, cum învață copiii în manualele de zoologie.

Mihai Pop, cercetător: „Ursul trăieste și în deșertul Gobi, mănâncă licheni, nu îl vedem doar la munte, am învățat asta la școală pentru că la momentul respectiv aveau refugiu în Carpați, dar el e animal cu flexibilitate ecologică uriașă”.