Drame și povești greu de imaginat. Spitalele de psihiatrie, depozite de vieți frânte
TRATAMENT FĂRĂ SCĂPARE I. Intrăm într-o lume necunoscută: spitalele de psihiatrie. Locuri izolate, ferite de ochii oamenilor, care ascund drame și povești greu de imaginat.
Unii sunt acolo fără motive reale, alții au devenit cobai în studii clinice. Sunt 17.000 în toată țara și, pentru ei, viața înseamnă gratii, mizerie, pereți crăpați. Ei sunt oamenii din conace boierești transformate în depozite de vieți frânte.
Unul dintre ele este la Borșa, în Cluj, și e la un pas de prăbușire. 22 de pacienți sunt îngrămădiți aici unii peste alții, în camere vechi denumite salonașe. Asta în vreme ce Consiliul Județean a ridicat o clădire cu 2 milioane de euro, care de trei ani stă nefolosită pentru că proiectul a fost greșit și nu primește autorizații de funcționare.
România își condamnă pacienții cu boli psihice la o viață de chin, închiși în secții insalubre, la margine de oraș sau în satele României, în conace boierești la un pas de prăbușire.
Mai grav e că nimeni nu știe câți ar trebui să fie afară. Cazuri sociale sau pur simplu pacienți care-și pot duce boala cu tratament sunt ținuți sub cheie pentru că familiile nu-i mai vor.
Imaginea spitalelor de psihiatrie din România e de fapt reflexia unui stat incapabil să aibă grijă de oamenii lui. De cei vulnerabili, ajunși în unele cazuri cobai în experimente clinice.
Vorbim azi de un stat care închide ochii în fața suferinței unor oameni pe care boala îi ține captivi , dovedind încă o dată că adevăratele probleme sunt la cei care ar trebui să aibă grijă de ei.
Doar urletele bolnavilor se aud din conacul Banffy, situat într-o comună din Cluj, ridicat acum 200 de ani. Localnicii îi spun castel. În realitate, seamănă cu un lagăr în care 197 de bolnavi sunt îngrămădiți în camere reci, cu pereți crăpați și găuri în tavan.
Aceasta e imaginea psihiatriei românești. Aceasta e realitatea, asta e atitudinea statului în fața suferinței oamenilor vulnerabili. Intrăm azi într-o lume ferită de ochii lumii ca să înțelegem de ce, după 30 de ani de la Revoluție, încă ne e rușine cu ei, încă-i ascundem, încă tolerăm comportamentul abuziv al statului care nu dă doi bani pe sănătatea lor.
În luna august, vicepreședintele Comisiei de Sănătate din Camera Deputaților, Emanuel Ungureanu, vizita spitalul și atrăgea atenția asupra dezastrului din castel. Pe hol există încă mobilierul lăsat de familia Banffy. Alungați de comuniști, au lăsat în urmă istorie și, mai ales, un loc pe care fostul regim l-a populat cu pacienții psihiatrici.
La exterior, imaginea e și mai dezolantă. În balcon au crescut plante sălbatice, iar pereții sunt la un pas de prăbușire.
După publicarea imaginilor, conducerea spitalului, dar și a județului, au lansat comunicate de presă în care se victimizau. Că, de fapt pacienții, sunt bine îngrijiți și, mai mult, vor fi mutați într-o clădire nouă construită lângă castel, pentru care Consiliul Județean Cluj a plătit aproape 2 milioane de euro.
Ana Jucan, director Spitalul de Psihiatrie Borșa: “Suntem pe picior de mutare.”
De fapt, pe picior de mutare erau de trei ani, de când clădirea stă nefolosită. Motivul? Proiectantul a greșit proiectul, iar ISU și alte instituții nu o autorizează.
Și, uite așa, vis a vis de castel, o clădire stă goală din cauza celor care ar fi trebui să scoată pacienții din saloanele infecte și suprapopulate. Holul are doar 1,85 metri, în condițiile în care normativele spun că ar trebui să aibă 2,20 metri. În plus, clădirea nu e racordată la canalizare.
Președintele Consiliului Județean Cluj, Alin Tișe, în subordinea căruia se află această instituție medicală, ne spune într-o convorbire telefonică faptul că el n-are nicio responsabilitate și aruncă vina la manager.
Așadar, toată lumea știa că acea clădire nu va deveni funcțională curând. Au mințit spunând că vor scoate oamenii din castel ca să scape de scandal. Pacienții sunt tot acolo și curând va veni iarna. După două luni, Emanuel Ungureanu s-a întors la Borșa, iar situația e neschimbată.
Până și pacienții sunt în aceleași poziții, în aceleași paturi, în camere supraaglomerate, în care 197 de suflete așteaptă o schimbare.
Cazul de la Borșa nu e singular, e doar un exemplu de nepăsare, incompetență, rea-credință. După tragedia de la Săpoca, în care un pacient a omorât șase oameni și a rănit alți 13 bolnavi în doar câteva minute, sistemul de spitalizare a pacienților cu probleme psihice a ajuns pe agenda autorităților. Un întreg periplu a avut loc prin spitale, cu declarații la cald și luări de angajamente. În urma lor au rămas doar promisiunile.
Imagini suprinse în mai multe spitale ne prezintă imaginea unui sistem în care ne privim în oglindă. Pentru că felul în care statul are grijă de pacienții vulnerabili e felul în care suntem noi ca nație. Ne arată tabloul unui sistem falimentar în care prejudiciul se traduce în vieți distruse.
Etichete: medici, pacienti, psihiatrie, Romania te iubesc, spital,
Dată publicare:
