Cum trăiesc călugării de la Muntele Athos. "Încercăm să ajungem la fericirea veşnică"

Ultimul update: Miercuri 11 Aprilie 2018 13:58
Data publicarii: Duminica 08 Aprilie 2018 17:41
Categorie: Romania, te iubesc!

UN MUNTE DE CREDINŢĂ, PARTEA a II-a. Vatopedul are o istorie tumultoasă. Mânăstirea a fost în repetate rânduri atacată de piraţi, iar călugării au fost omorâţi sau luaţi sclavi. Au reuşit însă să ascundă aici comori şi să păstreze vie tradiţia.

O tradiţie care îl ajută pe călugăr să crească spiritual. Printre metodele aplicate se numără ascultarea de bună voie. Adică, monahul trebuie să îndeplinească fără cârtire activităţile pe care i le încredinţează stareţul. Un exerciţiu de voinţă.

Slujba se întinde până aproape de ora 08:00 dimineaţa. În post, aici nu există mic dejun. Se manâncă o singură dată pe zi, după slujba de amiază. Imediat după slujbă, călugării trec la ascultări, adică diferite munci pe care fiecare trebuie să le facă pentru ca locul să funcţioneze. Pe Athos viaţa monahală a existat din primele veacuri ale creştinismului. În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin cel Mare a ridicat în acest loc o biserică. A fost distrusă de unul din urmaşii săi.

Tradiţia spune că la sfârşitul anilor 300 Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare, naufragiază în această zonă în timpul unei furtuni. Pe când toată lumea îl credea pierdut în valuri, copilul este găsit pe mal teafăr şi nevătămat şi povesteşte că a fost scos din apă de o femeie: Maica Domnului. Pentru această minune împăratul Teodosie cel Mare zideşte aici o biserică pe care o închina Maicii Domnului şi îi pune numele Vatopedi. Vato înseamnă tufiş. Pedi copil. Vatopedi. Copilul din tufiş.

Mănăstirea a rezistat până la începutul secolului 10 când a fost distrusă de piraţii arabi. Atunci, călugării au fost ucişi sau luaţi prizonieri. Din acea perioadă se mai păstrează o icoană care a făcut mai multe minuni şi este considerată protectoarea acestui loc. Datează din secolul al V-lea.

Un călugăr cu numele Sava a ascuns icoana aici împreună cu o părticică din crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos şi a pus o lumânare aprinsă, dar el nu a mai apucat să fugă şi a fost prins de piraţi.

Mănăstirea a fost reclădita în 980 de trei creştini înstăriţi, care voiau să se călugărească. De atunci datează biserica mare. Între timp, bătrânul Sava, după 70 de ani de sclavie s-a reîntors în mănăstire. A dat la o parte pietrele şi a găsit icoana cu lumânarea încă arzând.

Icoana e păstrată la loc de cinste în altar. În Vatoped sunt 7 icoane făcătoare de minuni care atrag ca un magnet pelerini care caută alinare pentru multe nevoi. Părintele Chiril îi primeşte pe românii şi pe ruşii care ajung aici. Comoara mănăstirii este o bucată din Brâul Maicii Domnului, singurul obiect păstrat de la ea.

„Este o bucată din brâul Maicii Domnului cu care se încingea şi pe care ea însăşi l-a împletit din păr de cămilă.”

Tradiţia spune că aici este urechea Sf. Ioan Gură de Aur, la care Sfântul Apostol Pavel i-a tâlcuit epistolele. „Se vede faptul că urechea dreaptă este neputrezită. Potrivit ştiinţei medicale urechile, nasul şi ochii sunt primele care putrezesc. Urechea aceasta împlineşte anul acesta 1611 ani.”

Aici e o lume în care minunile sunt mai posibile decât oriunde în altă parte şi fiecare lespede din acest loc a fost martoră la miile de rugăciuni ridicate de cei care au vieţuit în acest loc.

Athosul e numit Grădina Maicii Domnului, iar Fecioara Maria este considerată protectoarea muntelui, în care femeile nu au acces.

Părintele Daniil: „Explicaţia nu este aşa cum spun unii ca monahii ar dispreţui femeile şi dovada cea mai importantă este că persoana cea mai cinstită în munte e o femeie, Maica Domnului. Pur şi simplu vine din cauza nevoinţei lor şi încercarea de a păstra curăţia trupului şi a minţii.”

Cu părintele Daniil am pornit într-un tur al locului. Până acum 30 de ani, în mânăstire erau doar câţiva călugări care duceau viaţa de sine, independenta. Odată cu venirea stareţului Efrem s-a introdus viaţa de obşte şi a început refecerea mânăstirii care stătea să cadă. S-au refăcut clădirile şi pictura bisericilor, s-au recondiţionat icoanele vechi şi obiectele de mobilier, pardoselelile din mozaic, bucată cu bucată, faţa locului s-a schimbat şi încă se mai lucrează, iar mănăstirea a recapăt strălucirea de odinioară.

Banii au venit de la ONU şi Uniunea Europeană, dar şi din daniile credincioşilor. Pe lângă biserica mare, în mânăstire mai sunt alte paraclise – 22 la număr - mici bisericuţe.

În aceste paraclise, la lumina lumânărilor, călugării vin şi se roagă în fiecare zi. Cel puţin 6 ore pe zi sunt dedicate slujbelor în biserică şi alte câteva în chilie. Tot ce se petrece pe munte se face cu gândul la veşnicia sufletului şi la pregătirea lui pentru o viaţă viitoare şi veşnică prin pocăinţă. Părintele Teologu a fost programator şi a umblat prin lume. E aici de 21 de ani.

Părintele Teologu: „Pocăinţă înseamnă părăsirea păcatului şi înseamnă perfecţionarea continuă pentru a ajunge la fericirea veşnică... Moartea este un fenomen nenatural şi din cauza asta omului îi este frică de moarte. Fenomen nenatural în care sufletul se desparte de trup. Dacă trupul se descompune în compuşi organici, săruri minerale, calciu, sufletul îşi continuă existenţa conştientă. După cum vedem importanţa capitală a morţii nu este faptul că omul dispare în clipa respectivă, ci faptul că omul nu se mai poate pocăi. Omul îşi pierde aceasta dinamicitate de a deveni mai bun. Ceea ce este foarte important, şi nu avem conştiinţa şi nici cunoştinţă, este că după moarte omul trăieşte mult mai intens. Să fac o analogie - după moarte maşina nu se opreşte. Maşina circula cu viteză mult mai mare decât aici pe pământ, doar că se înţepeneşte volanul. Asta e importanța capitală a morţii. După, omul nu se mai poate pocăi. Nu mai poate schimba drumul.

Din cauza asta niciodată să nu întreprindem acţiuni de care să ne fie ruşine în viitor. Şi dacă ni se întâmplă, să ne spovedim. Să ne pocăim. Pentru că dacă nu, nu avem curajul să ne uităm în oglindă, iar lipsa noastră de curaj ne va genera tristeţe veşnică. Şi de fapt ăsta este rostul nostru, al monahilor, aici, ăsta e ce facem noi aici, încercăm să ajungem la fericirea veşnică.”

Călugăria înseamnă 3 lucruri pe care candidatul şi le asumă atunci când este tuns în monahism şi care îl ajuta să se rupă de lumea materială: sărăcie totală, castitate şi ascultare de bună voie.

Părintele Gavriil: „Nu există dacă vreau sau dacă îmi place. Nu există. Trebuie să ne tăiem voia. Să nu facem ceea ce ne place.”

Ascultările sunt stabilite de stareţ pentru fiecare călugăr la început de an în funcţie de abilităţi şi sunt îndeplinite fără cârtire.

Părintele Gavril este croitorul şef al mânăstirii. „Mânăstirea noastră are dimensiunea unui sat. Activităţi incredibil de multe. N-ai apucat să termini una şi se deschid 2, 3, 4. Suntem în mişcare continuă”.

Un sat mănâncă fix cât un sat. Se găteşte cât pentru o armată şi de multe ori călugării sunt chemaţi să lucreze pentru bucătărie. În Muntele Athos carne nu se mănâncă. Legumele, peştele şi fructele de mare sunt baza.

Azi toată lumea este convocată la curăţat de sepie. Un murmur cuprinde acest loc. Muncesc şi se roagă. Iar mai târziu fructele de mare ajung la bucătărie, unde pe plite incălzite cu lemne bolborosesc oale uriaşe. Şi aici e nevoie de ajutor, aşa că pelerinii sunt puşi la treabă. I-am întrebat ce caută aici.

„Îţi dau o altfel de putere să te rogi şi să priveşti viaţa duhovnicească. Vin de două ori pe an. Jumătate de concediu mi-l fac aici pe Athos.”

A renuntat la cariera, sotie si copil pentru manastire. “Cu cat eu ii parasesc mai mult, cu atat El are mai mult grija
A renuntat la cariera, sotie si copil pentru manastire. “Cu cat eu ii parasesc mai mult, cu atat El are mai mult grija"
romance Italia
România, te iubesc. Sindromul Italia. Emisiunea integrală, 23 septembrie 2018
De la profesoare, la îngrijitoare de bătrâni: "În spatele zâmbetului e o mare de lacrimi"
Româncele devenite badante, bănuite de soți că și-au refăcut viața peste hotare, deși în continuare trimit bani
Poveștile cutremurătoare ale româncelor plecate să aibă grijă de bătrânii Italiei
România, te iubesc. Un munte de prostie. Emisiunea integrală, 16 septembrie 2018
Un munte de prostie, partea III. Cum arată apa pe care o beau turiștii în Rânca şi cine sunt cei care au pus mâna pe teren
Ranca, munte, investitii, dezastru, autoritati, pagube, turisti, statiune - 6
Un munte de prostie, partea II. Cum îşi bat joc autorităţile de unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume