Nu putem inchide semicercul sperantelor
În fiecare decembrie, românii au parte de două amăgiri naţionale. Bine, chiar trei, dacă ne gândim la acest decembrie şi speranţa că după alegeri se va schimba ceva în bine.
Dar două există an de an: sosirea lui Moş Crăciun şi marea lovitură pe care ar urma să o dea naţionala feminină de handbal la un turneu major.
În anii gri ai naţionalei de fotbal, selecţionata feminină de handbal a venit să umple vidul de performanţă al unei naţionale româneşti: România a ieşit vicecampioană mondială în 2005 iar preşedintele şi premierul s-au înghesuit să-şi asocieze imaginea cu eroinele de la Moscova.
Aoi, maestrele de pe semicerc au obţinut şi un bronz european, dar handbalistele erau sigure de aurul simpatiei românilor pentru jucătoarele unei selecţionate a României.
Din păcate, ne calmăm tot mai rapid după începerea unui turneu.
Aşa s-a întâmplat şi la Mondialul de anul trecut din Brazilia, aşa s-a petrecut şi la Europeanul din aceste zile din Serbia. Pe cât de mari sunt speranţele la începutul turneului, pe atât de intensă este dezamăgirea când se produce eliminarea prematură.
Şi, când vezi că drumul spre semifinale îţi mai este barat şi de ultima echipă în faţa căreia românul ar vrea să-şi vadă naţionala stopată, Ungaria, atunci ai parte de o frumuseţe de capac.
Pentru a ajunge acolo unde se avântă doar vulturiţele, îţi cam trebuie însă un lider de superclasă. Sau, dacă n-ai vreo Zidăniţă, măcar vreo patru jucătoare beton. Noi o avem pe Zidăniţă, aceasta este Neagu, dar, din păcate, într-o variantă post-operatorie. Încet încet, ea a scăpat de frica de a-şi dezlănţui braţul operat, dar, chiar şi aşa, Neagu e o umbră a jucătoarei care era declarată drept cea mai bună tânără handbalistă din lume.
Ar rămâne varianta cu patru jucătoare beton, dacă tot a ieşit Neagu din liga stelelor din care fac parte adversare pe care le-am întâlnit la acest turneu precum Bulatovic sau Gorbicz. Ceva ceva ar fi, dar problema este că noi avem două jucătoare beton pe acelaşi post, portarul, aşa că în teren se pune că avem, de fapt, doar una.
Tolnai şi mai ales Ungureanu, care a intrat pe teren la puţin timp după decesul tatălui său, au fost de cel mai înalt nivel. Pe atac însă a mai strălucit Curea cu Rusia, Brădeanu cu Muntenegru, dar prea puţin.
Cel mai bun pivot al lumii, Stanca, este doar o mămică foarte curajoasă că s-a întoars la luptele teribile de pe semicerc, Meiroşu e în cădere, extremele sunt palide, doar doamna „Nilă”, Nechita „de-o ţâne Florin Costea”, mai având ceva sânge-n obraji... Am inventat o apărătoare, Pintea, care acum 6 ani se apuca de handbal, insistăm cu Oana Manea, această Adi Rocha a handbalului, aşteptăm în zadar de la Geiger să se transforme într-un pilon al naţionalei...
Şi peste toţi şi toate, pluteşte imaginea vetustă a lui Tadici. Şi Rusia a renunţat, după mai bine de un deceniu, la ancestralul Trefilov, noi ne întoarcem la Trefilov al nostru. Sigur, handbalul chiar este în criză de soluţii pentru postul de selecţioner. Dar, totuşi, Tadici...
La meciul cu Muntenegru mi s-a părut că anacronismul lui Tadici ieşea atât de mult în evidenţă. Îl vedeai la time-out-uri pe selecţionerul advers venind cu soluţii, fiind una cu jucătoarele, integrat în privirea fiecăreia. La noi distanţa era clară, atmosfera era glaciară, Tadici era un pontator al erorilor jucătoarele şi nu un reazem sau far care să lumineze ieşirea din impas.
Handbalistele rămân cele mai admirabile sportive de echipă ale României. Din păcate, o generaţie care merita un aur de 24K (olimpic), de 18K (mondial) sau de 14 k (european), va rămâne doar cu aurul din inimile noastre.
