U2 la Milano, un concert de povestit nepotilor
U2 l-au omagiat pe Michael Jackson printr-un colaj inedit de melodii. Faza serii a fost prezenta pe scena a fiicei lui Bono, Eve, care si-a serbat majoratul pe scena, alaturi de tatal ei!
Milano. 7 iulie 2009.
Ora 16.00. Dupa 8 statii de metrou de la Dom, pana la statia Lotto-Fierra 2 si alta jumatate de ora de mers pe jos, ajungem in sfarsit la stadionul San Siro.
Cu cateva sute de metri inainte de intrare, vanzatori ambulanti se arata amabili sa ne usureze de niste euroi pentru te miri ce: de la sepci, palarii, brelocuri, pana la tricouri cu U2 care numai originale nu sunt. Imi atrage atentia un domn mai negricios care-mi ofera, pentru 100 de euro, un bilet la concert, pe gazon, in fata scenei. Cerea aproape dublul pretului pe care eu l-am platit, pentru aceeasi categorie de bilet. Ce-i drept, de la 63 de euro, cat era pretul initial, eu am ajuns sa dau 83, dar asta cu tot cu taxe si, pentru ca l-am luat prin fan-clubul oficial, am primit bonus si un CD cu raritati. Imi amintesc si acum luna lui martie, cand in 10 minute concertul asta a fost sold-out.
Trecem pe langa zecile de gherete ambulante cu mancare si bautura si ajungem in sfarsit la tarabele cu marfuri oficiale. Pentru 30 de euro, puteai sa-ti iei nu cel mai tare tricou, dar oricum, unul decent si cu siguranta original.
Mai departe, ne intrebam daca si aici, ca si la noi acasa, o sa umblam mult si bine pana sa nimerim intrarea care trebuie – si erau vreo 10. Ne uitam pe bilet. Scrie “Ingresso 4-10”. Ne lamurim rapid ca asta inseamna ca trebuie sa intram numai pe la 4 sau pe la 10. Am dat un mic ocol, dar unul organizat, pentru ca este imposibil sa nu vezi pancartele imense cu numerele intrarilor. In plus, recunosti repede intrarile pentru gazon si cele pentru tribune, dupa numarul de oameni care stau si asteapta la rand. La gazon, unde avem si noi bilet, e omor. La tribune nu e nimeni. E prea devreme pentru oamenii care au locuri asigurate. Stam la o asa-zisa coada – mai degraba gramada de oameni care se imping unii in altii si vorbesc in toate limbile pamantului.
Ora 16.30. Dupa o mica busculada, reusim sa intram in sfarsit. Nu exista niciun control, cu exceptia celui pentru bilete. Prin urmare, puteam sa ne luam in rucsac ce doream: de la aparate foto, camera video, pana la mancare si bautura. Dupa vreo jumatate ora in care am tot incercat sa ne gasim un loc mai bun, ne-am hotarat sa ne asezam undeva in partea laterala a scenei.
Un drum pana la cele 30 de toalete ecologice, amplasate pe marginea terenului, sau pana la punctele de vanzare a bauturilor si a mancarii este o adevarata aventura. Nu exista un culoar de trecere special amenajat, asa ca singura solutie este sa ne strecuram printre oameni, pastrandu-ne echilibrul ca sa nu aterizam in capul cuiva.
Preferam sa ramanem pe loc. In ciuda forfotei, lumea e degajata. Mai o partida de carti, mai un pui de somn sau pur si simplu admiratul peisajului. La un moment dat, apare un vanzator ambulant de bautura, facandu-si loc cu greu prin multimea de picioare si bagaje intinse pe jos. Pentru 5 euro, avem o bere de 330 de ml. Epuizeaza repede stocul. Promite ca vine si cu mancare, dar probabil ca a doua oara nu a mai putut intra. Apropo, la astia nu exista jetoane pentru mancare si bautura, asa cum e la noi. Platesti cash si ai ce vrei.
In stilul asta am asteptat vreo o ora si jumatate. Pe la 18.30, lumea a inceput sa se ridice. Moment ideal pentru o noua incercare de a gasi un loc mai bun. Si l-am gasit. Vreo 2-3 metri pana la gard. Vedere perfecta.
Trece o noua ora. A patra. Snow Patrol isi fac aparitia pe scena. E freamat mult si in fata scenei si in tribune. Dupa un recital de 45 de minute, in care in ciuda efortului depus, artistii nu au impresionat cu nimic, tensiunea incepe sa creasca.
Tehnicienii celor de la U2 incep sa pregateasca “terenul”. Si sunt cateva zeci de oameni care isi fac treaba intr-un ritm ametitor. Nu stii pe care sa-I urmaresti mai intai. Pe scena imensa nu mai raman decat tobele, doua chitare si un microfon.
Ora 21.10. Incepe ceea ce avea sa fie cel mai tare concert la care am asistat vreodata pana acum. Chiar mai tare decat magnificul show al celor de la The Rolling Stones, din iulie 2007, de pe Lia Manoliu.
Scena, o structura metalica, inalta cam cat un bloc cu patru etaje, aduce aminte de un film SF. Pentru acest turneu, U2 au optat pentru trei astfel de scene. Motivul este ca, in vreme ce trupa canta intr-un oras, o a doua este asamblata in alta locatie, iar a treia este transportata, in tot acest timp, spre alt loc. “Monstrul” metalic este ceva intre “o nava spatiala si o floare de cactus”, ne lamureste imediat un Bono ovationat de 80.000 de oameni. Un record de spectactori, dupa cum aveam sa aflu a doua zi din presa italiana. Si record a fost si numarul de decibeli: 80, desi limita legala, in Milano, este de 78.
Impunator si inteligent. Asa s-ar putea descrie show-ul servit de Larry Mullen Jr., David Evans – The Edge, Adam Clayton si, bineinteles, Paul Hewson – Bono. Setlist de zile mari. Combinatie perfecta intre cantecele de pe cel mai recent album, “No Line On The Horizon”, albumul “How To Desaminate An Atomic Bomb”, lansat in 2004, si eternele hituri ca “One”, “Where The Streets Have No Name”, “With Or Without You” sau “(Pride) In The Name of Love”.
Fara a avea practic fata sau spate, The Claw, adica scena circulara, cu pasarele care fac legatura cu un inel exterior, creeaza o relatie intima intre public si artisti. Fiecare spectator, indiferent de locul in care se afla se poate bucura de o vedere perfecta. Tot ce inseamna echipament tehnic, cum ar fi difuzoarele si reflectoarele, sta bine ascuns in picioarele “Ghearei”. Un ecran circular imens reda imagini cu ceea ce se intampla pe scena. Luminile joaca in ritmul muzicii.
“Breathe” si “No Line On The Horizon” fac deschiderea in forta. Urmeaza “Get On Your Boots”, “Magnificent”, “Beautiful Day” si “I Still Haven’t Found What I’m looking For”.
Coverul “Stand By Me”, dupa originalul lui Ben E. King, precede unul dintre cele mai emotionante momente din spectacol: omagiul adus celui care a fost Michael Jackson. “Angel of Harlem” ii este dedicat in intregime, iar un colaj intre “Man In The Mirror” si “Don’t Stop ‘Til You Get Enough”, ambele hituri ale megastarului, incheie momentul intr-un gest de respect profund, apreciat pe masura de intreg stadionul.
Surpriza serii este aniversarea majoratului fiicei lui Bono, Memphis Eve, invitata pe scena, de catre tatal ei. Zecile de mii de glasuri canta “Happy Birthday to Eve”, iar melodia “Party Girl” ii este dedicata.
Dintr-un show U2 nu puteau lipsi sagetile cu tenta politica, pentru apararea drepturilor omului sau pentru combaterea saraciei din tarile subdezvoltate ale lumii. Unul dintre mesajele cele mai puternice au fost transmise prin melodia “Walk On”, dedicata lui Aung San Suu Kyi, cunoscuta militanta pro-democratia din Myanmar, aflata de sase ani sub arest la domiciliu, in Yangon.
Martin Luther King este si el amintit inainte de “(Pride) In The Name Of Love” si emotionantul “MLK”, iar proiectia discursului despre malaria din Africa, al lui Demond Tutu, laureat al Premiului Nobel pentru Pace in 1984, introduce celebra “Where The Streets Have No Name”.
In contextul summit-ului G8, desfasurat in Italia, Bono face apel la premierul Silvio Berlusconi, sa-si respecte promisiunea de a ajuta tarile sarace din Africa, si ii dedica “One”, in ovatiile intregului stadion.
Urmeaza “Ultraviolet”, “With Or Without You” si “Moment Of Surrender”.
Productia grandioasa se incheie dupa doua ore si 20 de minute. Un show care ne-a lasat pe toti cu respiratia taiata si in care s-a cantat continuu, de la primul pana la ultimul vers, atat pe gazon, cat si in tribune.
Privesc in jur si ma gandesc ca mi-as dori atat de mult ca si in Romania sa se intample candva asa ceva. Pentru asta, ne trebuie insa o locatie, si, mai mult decat asta, ne trebuie un public care sa stie sa dea un raspuns pe masura in fata unui asemenea show. Si nu doar la hituri, ci la fiecare melodie, de la primul, pana la ultimul acord.
La 23.30 am pornit in pas grabit spre metrou. Am luat un sandwich, o apa si o Cola. Infulecam pe drumul spre metrou. O mare de oameni se indreapta cu pasi grabiti spre ultimul tren catre Dom. Avem noroc. Prindem si ultimul tren spre Piazza Repubblica, acolo unde se afla hotelul nostru. Nu ajungem fara emotii la destinatie. Serviciul de transport public cu metroul se incheie la 00.30. Toate gurile de iesire sunt inchise, cu exceptia uneia singure.
Ajungem intr-un final la hotel. Este ora 01.00. Facem un dus si adormim pe la 02.00, spunandu-ne categoric ca a fost o experienta care a meritat tot efortul si toti banutii, pana la ultimul eurocent.
ULTIMELE STIRI
CELE MAI CITITE
