Până în vara anului 323 î.Hr., Alexandru cel Mare reușise ceea ce niciun alt cuceritor dinaintea lui nu mai făcuse. În puțin peste un deceniu, se transformase din tânărul rege al Macedoniei în conducătorul celui mai mare imperiu cunoscut de lumea antică. Teritoriile sale se întindeau din Grecia și Egipt, traversau fostul Imperiu Persan și ajungeau până în regiuni care astăzi fac parte din Afganistan și Pakistan. Imperiul său cuprindea zeci de popoare, limbi și culturi, notează History Extra.
Alexandru îl învinsese pe regele persan Darius al III-lea într-o serie de bătălii spectaculoase, traversase deșerturi și lanțuri muntoase considerate aproape imposibil de străbătut, întemeiase orașe în Asia și înaintase mai departe spre est decât orice armată greacă înaintea sa. Timp de aproximativ două săptămâni, Alexandru a avut febră. Starea sa s-a deteriorat treptat, până când nu a mai putut vorbi sau se mișca. A murit la Babilon, în iunie 323 î.Hr.
Ce planuri avea Alexandru cel Mare
Din planurile lui Alexandru cel Mare au supraviețuit doar fragmente, fiind păstrate de autori antici care au scris după moartea regelui macedonean. Unele dintre acestea sunt aproape sigur exagerate, în timp ce altele ar putea reflecta proiecte reale întrerupte de moartea sa.
Separarea faptelor de legende necesită prudență. Istoricul Richardson consideră însă că „unele sunt mai plauzibile decât altele, dar multe dintre ele conțin, cred, un sâmbure de adevăr”.
Cele mai solide dovezi indică pregătirea unei mari expediții maritime, al cărei prim obiectiv urma să fie Peninsula Arabică.
„Știm că era construită o flotă complet nouă pentru a transporta armata în jurul Peninsulei Arabice și apoi spre nord, de-a lungul coastei Arabiei, până la porturile egiptene de la Marea Roșie”, explică istoricul Edmund Richardson.
Deși Alexandru cucerise Imperiul Persan, Peninsula Arabică rămăsese în mare parte în afara controlului său. Negustorii arabi controlau rute comerciale importante pe care erau transportate tămâie, smirnă și alte produse de lux între sudul Arabiei, Mesopotamia, Egipt și zona mai largă a Mediteranei.
Controlul peninsulei ar fi consolidat, de asemenea, legăturile dintre Egipt și provinciile estice ale imperiului lui Alexandru.O asemenea expediție ar fi reprezentat însă o provocare logistică uriașă.
„Unul dintre generalii săi, unul dintre cei mai de încredere comandanți ai săi, Craterus, fusese trimis spre vest, către Macedonia. Pe drum, însă, instrucțiunile sale erau să construiască o serie de șantiere navale și corăbii uriașe pe coasta Mediteranei”, mai explică istoricul
Acest lucru indică pregătirea unei alte operațiuni navale de proporții. Una dintre posibilele ținte era Cartagina.
„Cartagina era o posibilă țintă. Sudul Italiei este o altă posibilitate”, afirmă Richardson.
Puține state puteau rivaliza cu Cartagina în ceea ce privește bogăția și puterea maritimă. Fondată de coloniști fenicieni proveniți din Tir, Cartagina domina o mare parte a Mediteranei occidentale printr-un vast imperiu comercial care se întindea în Africa de Nord, Sardinia, Sicilia și sudul Spaniei.
Alexandru distrusese deja Tirul, după unul dintre cele mai spectaculoase asedii ale Antichității, în anul 332 î.Hr. O invazie a Cartaginei ar fi putut apărea astfel ca o continuare logică a campaniilor sale împotriva puterii feniciene. Cartagina se baza în principal pe puterea navală, comerțul maritim și armate formate în mare parte din mercenari. Pentru a o înfrunta cu succes, Alexandru ar fi avut nevoie de o flotă puternică.
Alexandru cel Mare ar fi putut să să lupte cu romanii
O altă posibilitate era sudul Italiei. Regiunea cunoscută sub numele de Magna Graecia cuprindea numeroase colonii grecești prospere, fondate cu secole înainte de nașterea lui Alexandru. Orașele de aici aveau în comun limba, religia și numeroase tradiții culturale cu Grecia continentală.
În același timp, regiunea se afla tot mai aproape de Roma, o putere în ascensiune. În anul 323 î.Hr., Roma era încă în principal o putere italiană. Marele imperiu mediteranean pe care avea să îl construiască se afla încă la câteva secole distanță. Cu toate acestea, Roma se extindea rapid prin cuceriri și alianțe în întreaga peninsulă.
O campanie spre vest l-ar fi putut aduce astfel pe Alexandru în contact – și poate chiar în conflict – cu puterea care avea să devină, peste secole, stăpâna Mediteranei.
„Istoricii romani, în special, au petrecut mult timp întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă Alexandru ar fi ajuns în sudul Italiei cu noile sale armate și cu toate resursele imperiului său și cum ar fi arătat un război între Alexandru și Roma.”
Haos după moartea lui Alexandru cel Mare
Dar niciunul dintre aceste planuri nu avea să devină realitate. Alexandru a murit brusc la Babilon, la doar 32 de ani. El nu a lăsat în urmă un succesor adult recunoscut. În câteva luni, generalii săi au început să împartă între ei teritoriile imperiului.
Au urmat Războaiele Diadohilor, care au durat zeci de ani. În locul unui singur imperiu, lumea antică a ajuns să aibă mai multe regate elenistice puternice, fiecare născut din moștenirea lăsată de Alexandru cel Mare.