Jucăriile au plutit pe mii de kilometri de ocean, unele ajungând în Alaska, iar altele fiind descoperite, în cele din urmă, în locuri atât de îndepărtate precum zona arctică și Scoția, potrivit The Economic Times.
Descoperirea i-a ajutat pe cercetători să îmbunătățească modelele computerizate folosite pentru a înțelege circulația curenților oceanici. Oamenii de știință au aflat, de asemenea, mai multe despre modul în care deșeurile plutitoare pot traversa Oceanul Arctic și pot ajunge ulterior în alte bazine oceanice. Incidentul a demonstrat că curenții oceanici nu sunt sisteme izolate, ci formează o rețea uriașă care conectează regiuni îndepărtate ale planetei.
Povestea jucăriilor care a dezvăluit „autostrăzile invizibile” ale oceanelor
Incidentul a avut loc pe 10 ianuarie 1992, când nava cargo Ever Laurel se deplasa din Hong Kong către Tacoma, în statul Washington. În timpul unei furtuni puternice, în apropierea Liniei Internaționale de Schimbare a Datei, valurile au măturat 12 containere de pe punte. Unul dintre acestea conținea 28.800 de jucării de baie din plastic – rațe galbene, broaște țestoase albastre, castori roșii și broaște verzi.
Jucăriile s-au dovedit deosebit de utile pentru oamenii de știință deoarece erau etanșe și puteau pluti ani întregi fără să se umple cu apă. În câteva luni de la accident, unele au început să fie găsite pe coasta Alaskăi. Deplasarea lor le-a oferit cercetătorilor observații din lumea reală, care puteau fi comparate cu simulările computerizate ale curenților oceanici.
Urmărirea traseelor invizibile ale oceanului
Oceanograful Curtis C. Ebbesmeyer a început să adune informații de la persoanele care găseau jucăriile pe litoral, în timp ce W. James Ingraham Jr. a folosit aceste observații împreună cu un model al curenților oceanici dezvoltat de Administrația Națională Oceanică și Atmosferică a SUA (NOAA).
Și un duo tată-fiu, Dean Orbison și fiul său, Tyler, a început să țină o evidență sistematică în timp ce lucra pe litoralul din apropierea orașului Sitka. Începând din 1993, cei doi au notat data și locul în care găseau jucăriile și au continuat să facă acest lucru mai bine de un deceniu.
Potrivit unui articol publicat de Science Blog, la târgul Beachcomber din Sitka, organizat în iulie 2004, cei doi au expus 111 jucării găsite între 1993 și 2004. Până în 2005, numărul lor ajunsese la 124. Printre jucăriile recuperate se aflau toate cele patru tipuri: 35% rațe, 26% castori, 21% broaște și 18% țestoase.
Aceste observații le-au oferit cercetătorilor posibilitatea de a compara deplasarea reală a obiectelor plutitoare cu traseele prevăzute de modelele curenților oceanici.
Cercetătorii au realizat și un experiment simulat, introducând 70 de jucării în model exact în momentul și locul în care avusese loc accidentul. Apoi au urmărit, zi de zi, traseul jucăriilor virtuale timp de 11 ani și jumătate, din 10 ianuarie 1992 până la 19 iulie 2003.
În prima parte a călătoriei către Sitka, Alaska, jucăriile simulate au rămas relativ apropiate unele de altele. Cercetătorii au putut apoi compara predicțiile modelului cu jucăriile găsite efectiv pe litoral. Comparația le-a oferit o modalitate rară de a verifica cât de precis putea modelul să descrie deplasarea obiectelor plutitoare.
În locurile în care traseul simulat diferea de observațiile din lumea reală, diferențele au furnizat, la rândul lor, informații utile pentru îmbunătățirea modelului.
Din Alaska până în Arctica
În anii care au urmat, jucăriile au urmat circulația girului subarctic din Pacificul de Nord. Unele au fost purtate spre est, către Alaska, înainte de a se deplasa spre vest de-a lungul Insulelor Aleutine, în timp ce altele au ajuns în direcția Japoniei și în zona mai largă a Pacificului. Cercetătorii au estimat că jucăriile ar fi putut parcurge un circuit complet al girului în aproximativ trei ani.
Unele dintre jucării par să fi urmat un traseu mult mai lung. Modelele curenților oceanici au sugerat că anumite jucării s-ar fi putut deplasa spre nord, prin Strâmtoarea Bering, și apoi în Oceanul Arctic, unde ar fi putut rămâne prinse în gheața marină. Pe măsură ce gheața se deplasa prin Arctica, jucăriile ar fi putut fi eliberate în cele din urmă în Atlanticul de Nord.
Rapoartele despre o broască găsită în Scoția și o rață descoperită în statul Maine în 2003 erau compatibile cu această posibilă rută transarctică. Totuși, aceste descoperiri izolate nu au putut fi legate în mod definitiv de incidentul din 1992.
Evidențele adunate de pe plaje au devenit valoroase pentru cercetători deoarece le-au oferit observații despre locurile în care obiectele plutitoare ajung pe perioade lungi. Oamenii de știință au putut compara aceste observații cu modelele curenților oceanici și și-au îmbunătățit astfel înțelegerea modului în care apa și deșeurile plutitoare se deplasează pe distanțe uriașe.
Ceea ce a început ca pierderea unui container cu jucării de baie pentru copii s-a transformat, astfel, într-un caz neobișnuit de studiu în oceanografie. Jucăriile au demonstrat modul în care obiectele plutitoare pot fi transportate pe mii de kilometri de curenții interconectați și au evidențiat, în același timp, cât de mult timp poate rămâne plasticul în mediul marin și cât de departe de sursa inițială poate ajunge.
