Confesiunile unei supravietuitoare a Holocaustului, nascuta in Romania: "Nu mai eram fiinte umane, ci niste numere"
Cu cateva saptamani inainte de Ziua Internationala de Comemorare a Victimelor Holocaustului, The Guardian a publicat un material cu marturiile a sase supravietuitori, printre care si o femeie de origine romana.
Lidia Vago s-a nascut in Romania, in 1920, in orasul Gheorgheni din judetul Harghita. Cand avea 20 de ani, era studenta plecata in Germania sa studieze, atunci cand ea si surorile ei au fost selectate sa lucreze in lagarele de exterminare. Ele au fost eliberate in mai 1945. Acum, a ales sa povesteasca pentru The Guardian cateva dintre ororile pe care le-a trait in acea perioada, in care demnitatea umana a fost furata cu forta de catre nazisti, in numele celor mai mari atrocitati comise vreodata.
"Pe 10 iunie 1944 am fost luate de catre soldatii SS si duse Sauna Centrala asa cum numeau camera de dezinfectare, la Birkenau, cunoscut si ca Auschwitz II. Ne-au ras in cap, tot parul, inclusvi parul pubian, apoi mi s-a dat o rochie neagra sa o pun pe mine. Eu si sora mea nu mai aveam nimic, ne luasera toti nazistii. Ne-au separat de parintii nostri, nu stiam unde sunt tata si mama.
Ne-au pus sa mergem catre niste baraci care nu aveau geamuri, doar podele ude si un acoperit spart, inconjurate de un gard cu fire electrice. Asta era carantina din lagare, era un loc ingrozitor, cum nu ne-am fi putut imagina vreodata, nici daca ne-ar fi spus cineva. Am fost complet defeminizate: menstruatiile noastre s-au oprit. Ne dadeau un bol la cinci femei, dar fara linguri cu care sa mancam, asa ca trebuie sa sorbim din zeama aceea care era cumplita, doar arata ca o supa. Luam o inghititura si trebuie sa o pasam la urmatoarea dintre noi.
Dormeam pe podeaua uda, fara paturi, iar dupa cateva zile toate aveam diaree. Nu aveam voie la baie mai multe deodata, asa ca eram nevoite sa ne folosim de acel bol de metal pentru treburile fiziologice. Era atat de multa mizerie, apa era murdara, deasupra camerei era un semn pe care scria "pericol de epidemie".
Una dintre femeile din lagar a indraznit sa o intrebe pe sefa care se ocupa de noi, Hella, "unde sunt familiile noastre?" iar ea a indreptat degetul si i-a arata spre camera de gazare si crematoriu: "Acolo sunt". Multe dintre fete nu au vrut sa creada ca e adevarat, dar eu stiam ca nu o sa imi mai vad mama niciodata.
Pe 8 iulie ne-au selectat pentru munca fizica. Oricine schiopata sau nu era apt de munca, cum era si cazul mamei mele, a fost trimis direct la camera de gazare. Nu mai eram fiinte umane, eram doar numere, iar aceste numere ne-au fost tatuate pe bratul stang. Lucram de la 6 dimineata la ora 6 seara in fabrici de armament, la Auschwitz, pana cand ne-au mutat pe tura de noapte in octombrie. Era munca grea, dar asta ne-a salvat vietile. Atunci eram atat de slabita incat m-am imbolnavit, in decembrie 1944. Am fost dusa la spital. Acolo, o doctorita m-a recunoscut din orasul nostru natal si ne-a dat, mie si surorii mele, cateva cuburi de zahar. Am stat trei saptamani in spital si au uitat de mine, dar ma bucuram ca nu mai trebuie sa muncesc in acele conditii.
Apoi, in ianuarie 1945, lagarul a fost evacuat. Eu si sora mea am supravietuit unui drum de trei zile catre lagarul de concentrare Ravensbrück, care a fost eliberat, in final, in mai 1945. Tatal nostru, care fusese dus in lagarul Ebensee din Austria (unde s-au inregistrat si cazuri de canibalism) si a murit intr-un spital condus de armata americana, o luan mai tarziu. Astfel, a murit un evreu liber. Va multumesc, soldati americani!"
Surviving the Holocaust: ‘I didn’t allow any hatred to grow. But I don’t blame those who did' https://t.co/OjGrJeMZED
— The Guardian (@guardian) January 14, 2017
