O populație necunoscută de oameni a fost descoperită într-o peșteră. Nimeni nu știa de existența acestora

ADN-ul extras din rămășițele lor a scos la iveală o populație despre care nimeni nu bănuia că a existat: un grup uman cu o ascendență aproape perfect împărțită între tibetani antici și populații din nordul Indiei — o combinație practic dispărută astăzi din Asia de Sud.

Peștera „Bătrânului Păianjen”

Situl se numește Abi Srinjamo Bao, tradus liber „Peștera Bătrânului Păianjen”, și se află în pășunile de deasupra satului Yogma Kharbu, în Ladakh. Prima încăpere a peșterii conține gravuri rupestre și rămășițele unor morminte jefuite, placate cu piatră.

Un tunel îngust duce spre o a doua încăpere, unde oasele stau înghesuite în două grupuri dense. O a treia cameră, cu tavanul la doar 50 de centimetri înălțime, mai adăpostește oase răspândite mai rar pe podea.

Oasele mici ale mâinilor și picioarelor au rămas în poziție anatomică, semn că trupurile au fost depuse direct pe podeaua peșterii și nu au mai fost mutate — deși vizitatorii din secolele următoare le-au deranjat parțial.

Săpăturile au început în 2021, conduse de Veena Mushrif-Tripathy de la Deccan College din Pune, India, împreună cu arheologul Quentin Devers, cercetător la CNRS Paris. Printre oasele recuperate se numărau rămășițe ale unor oameni de toate vârstele, de la copii la bătrâni, unele păstrând încă piele mumificată natural, ligamente și mușchi — inclusiv două mâini mumificate, recuperate intacte.

Extragerea ADN-ului

Probele au fost transportate manual până la Boston, unde o echipă din care a făcut parte și Nick Patterson, biolog computațional la Institutul Broad al MIT și Harvard, a extras și analizat materialul genetic. Din 11 specimene analizate (opt oase și trei eșantioane de țesut moale), șase au produs genomuri de calitate suficient de bună pentru analiză, toate datate prin radiocarbon în jurul aceleiași perioade: acum aproximativ 1.450–1.500 de ani, se arată în studiul publicat în revista Science Advances.

Când au fost plasați pe o hartă genetică alături de populații moderne și antice, cei zece indivizi s-au grupat strâns între tibetanii antici și populațiile din nordul Indiei — o poziție pe care aproape niciun grup sud-asiatic actual nu o mai ocupă.

Două ascendențe devenite una singură

Echipa a numit acest grup „Old Ladakh” (Vechiul Ladakh). Modelele genetice arată o ascendență între 46 și 50% legată de populațiile nord-indiene, restul provenind dintr-o populație apropiată genetic de tibetanii antici. Liniile genetice materne și paterne confirmă amestecul: unele sunt tipic sud-asiatice și aproape absente în Tibet, altele sunt frecvente în Tibet și rare în Asia de Sud. O pereche de rude a purtat chiar o linie maternă asociată de obicei cu Europa de Nord antică, ajunsă probabil în nordul Indiei odată cu păstorii epocii bronzului veniți din stepă.

Amestecul a început acum 2.800 de ani

Atunci când două populații se amestecă genetic, descendenții moștenesc segmente lungi de cromozomi de la fiecare sursă, care se scurtează treptat de la o generație la alta. Măsurând lungimea acestor segmente la cei zece indivizi din peșteră, cercetătorii au calculat cel puțin 50 de generații de amestec înainte de nașterea lor — ceea ce plasează momentul inițial al contactului între cele două populații în urmă cu aproximativ 2.800 de ani, cu mult înaintea oricărei mențiuni scrise despre legături între aceste zone muntoase.

Curba scurtării segmentelor a urmat un singur model lin, semn că populația s-a amestecat o singură dată și apoi a rămas relativ izolată de alte grupuri timp de peste un mileniu.

De unde a venit componenta tibetană rămâne un mister

Niciuna dintre populațiile tibetane antice studiate până acum nu se potrivește exact cu jumătatea „tibetană” a ascendenței grupului Old Ladakh. Cea mai probabilă explicație este că sursa reală a fost o populație tibetană care nu a fost încă eșantionată genetic, undeva în interiorul variației deja cunoscute de pe platoul tibetan. În plus, amestecul genetic nu s-a produs neapărat în Ladakh — s-ar fi putut întâmpla oriunde de-a lungul arcului himalayan, grupul rezultat ajungând în peșteră abia ulterior.

Gena altitudinii, rămasă rară

Majoritatea tibetanilor moderni poartă o variantă genetică moștenită de la denisovieni — un grup uman arhaic care s-a încrucișat cu oamenii moderni în Asia — și care ajută organismul să facă față aerului rarefiat de la altitudine mare.

Cercetătorii au căutat această variantă la indivizii din peșteră: din nouă cromozomi analizabili la cinci persoane, doar unul o purta, deși, statistic, ar fi fost de așteptat aproximativ doi. Rezultatul sugerează că varianta nu s-a răspândit rapid prin selecție naturală în acest grup, în ciuda condițiilor dure de la 4.000 de metri altitudine.

Urmașii lor trăiesc și astăzi

Semnătura genetică a populației Old Ladakh se regăsește cel mai clar la comunitatea Minero din Ladakh, ai cărei membri au în medie aproximativ 56% ascendență Old Ladakh, precum și, într-o proporție ceva mai mică, la comunitatea Balti. Pentru că ADN-ul antic este extrem de rar pe subcontinentul indian, aceste zece genomuri reprezintă unul dintre puținele repere genetice timpurii de bună calitate din întreaga regiune.

Descoperirea oferă totodată prima dovadă fizică, directă, a contactului dintre Ladakh și Tibet cu un secol înainte ca Imperiul Tibetan să înceapă expansiunea — o legătură bănuită anterior doar din gravuri rupestre și stiluri de ceramică, niciodată confirmată din rămășițe umane.

Timp de peste un mileniu, o populație distinctă, jumătate nord-indiană, jumătate tibetană, a locuit în vestul Himalayei și a contribuit genetic la comunitățile de acolo din prezent — și, până acum, nimeni nu știa că a existat. Cercetătorii spun că doar analiza altor rămășițe din alte situri va putea arăta cât de întinsă a fost această populație, când a dispărut ca grup distinct și cărei culturi arheologice din Ladakh îi aparținea.