Aceste observaţii sugerează existenţa unor luni mici şi misterioase, cu naturi surprinzător de diferite, care ar fi sursa particulelor care alcătuiesc cele două inele exterioare şi că probabil există şi mai multe luni nedescoperite care să se adauge la cele 29 deja cunoscute de pe orbita lui Uranus.
Inelele lui Uranus, descoperite relativ recent
Inelele lui Uranus nu sunt la fel de cunoscute precum celebrele inele ale lui Saturn. Dimpotrivă: inelele lui Uranus au fost descoperite abia în 1977, când s-a observat că blochează lumina stelelor din fundal în timpul ocultărilor stelare, când Uranus a fost văzut mişcându-se în faţa unei stele din perspectiva noastră, de pe Pământ.
Voyager 2 a surprins primele imagini ale inelelor lui Uranus când a trecut pe lângă cea de-a şaptea planetă de la Soare în ianuarie 1986, iar de atunci, Telescopul Spaţial Hubble şi telescoapele Observatorului W. M. Keck de pe Mauna Kea din Hawaii au descoperit şi alte inele slabe în jurul gigantului de gheaţă, aducând totalul la 13. Inelele sunt numite după alfabetul grecesc, iar ultimele două, cele mai exterioare, inele numite "miu" (μ) şi "niu" au fost descoperite abia într-o perioadă de observaţii între 2003 şi 2005 de către o echipă condusă de Mark Showalter de la Institutul SETI.
Inelele „miu” şi „niu”, pline de mistere
Inelele "miu" şi "niu" sunt deosebit de enigmatice. Acele observaţii iniţiale au arătat că inelul "miu" era mai albastru decât inelul "niu", care are o nuanţă roşiatică. Culorile sunt informative despre compoziţia lor. Albastrul implică particule foarte mici, în timp ce roşul indică praf. S-ar părea că inelele "miu" şi "niu" au origini foarte diferite, dar nimeni nu ştia care sunt aceste origini.
Acum, prin adăugarea datelor în infraroşu de la Telescopul Spaţial James Webb la observaţiile mai vechi realizate de Hubble şi Observatorul Keck, o echipă condusă de Imke de Pater de la Universitatea din California, Berkeley şi care îl include pe Mark Showalter a reuşit să producă primul spectru complet de reflectanţă al inelelor, care se referă la modul în care acestea reflectă lumina Soarelui. Spectrul a confirmat culorile lor şi a oferit câteva indicii despre originea lor.
Originea particulelor din inele
"Prin decodarea luminii de la aceste inele, putem urmări atât distribuţia dimensiunii particulelor, cât şi compoziţia lor, ceea ce aruncă lumină asupra originilor lor, oferind o nouă perspectivă asupra modului în care sistemul uranian şi planetele similare s-au format şi au evoluat", a spus Imke de Pater într-un comunicat.
Lunile lui Uranus sunt numite după personaje din piesele lui William Shakespeare şi dintr-o poezie de Alexander Pope, o convenţie iniţiată de John Herschel. Cele cinci luni mari - Miranda, Oberon, Titania, Umbriel şi Ariel - orbitează Uranus mai departe, dar 14 dintre lunile mici orbitează Uranus mai aproape decât acele cinci luni, iar printre aceste 14 luni se găsesc inelele "miu" şi "niu".
Diferenţe majore între cele două inele
Spectrul de reflectanţă arată că inelul "miu" este format din particule de apă îngheţată. Acesta se potriveşte cu singurul alt inel albastru din Sistemul Solar, şi anume inelul E al lui Saturn, produs de criovulcanismul de pe luna lui Saturn, Enceladus, care împroaşcă gheizere de apă în spaţiu. Particulele de gheaţă din inelul "miu" au fost chiar urmărite până la sursa lor: o lună neregulată de 12 kilometri, numită Mab, descoperită de Showalter în 2003. Cu toate acestea, majoritatea celorlalte luni interioare tind să fie mai prăfuite şi mai stâncoase.
Între timp, inelul "niu" este mai murdar, 10 până la 15% din compoziţia sa fiind formată din compuşi organici bogaţi în carbon, de tipul celor găsiţi de obicei în mediul rece al Sistemului Solar exterior. Se pare că inelul nu este produs de praful pulverizat de luni mici nedescoperite care se află în grupul de luni interioare.
"Materialul inelului nu provine din impactul şi coliziunile micrometeoriţilor dintre corpuri telurice nevăzute, bogate în materiale organice, care trebuie să orbiteze între unele dintre lunile cunoscute", a spus de Pater. "O întrebare interesantă este de ce corpurile-mamă care sunt sursa acestor inele au o compoziţie atât de diferită".
Există indicii că inelul "miu" îşi schimbă subtil luminozitatea, deşi ceea ce ne spune acest indiciu nu este încă înţeles. Cu toate acestea, având în vedere dimensiunile mici şi slaba vizibilitate a acestor luni minuscule, se pare că rezolvarea misterelor lui Uranus şi a sistemului său de inele şi luni trebuie să aştepte o nouă misiune.
"Bănuiesc că vom avea nevoie de imagini de aproape de la o viitoare misiune spaţială către Uranus pentru a răspunde la această întrebare", a mai susţinut Showalter.
