Deja vu deprimant. Cum arăta o criză guvernamentală în România, în 1920: ”Oamenii aceştia nu fac altceva decât să sfărâme”

Politicienii români au fost dintotdeauna la fel de incompetenți și nocivi, iar izvoarele istorice de acum 100 de ani ne arată că și pe atunci făceau la fel de mult rău țării: ”În parlament ca deputaţi, în guvern ca miniştri şi în ţară ca demagogi, oamenii aceştia nu fac altceva decât să sfărâme toate elementele pe care se poate rezima marele act al guvernării”.

Textul publicat pe 19 decembrie 1920 în revista ”Înfrățirea” este prezentat de Institutul de Studii Sud-Est Europene, cu titlul ”O întrebare de la 1920: Criză de guvern sau criză de guvernare?”.

Sentimentul de deja vu pe care îl stârnește parcurgerea acestui text vechi de peste 100 de ani este pur și simplu tulburător.

”Cu o mână vor să guverneze, iar cu cealaltă își fărâmă singuri posibilități de a guverna”

„Noi credem că ceea ce se petrece astăzi e mai mult decât o criză de guvern, e o criză de guvernare ale cărei cauze se cuprind tocmai în politica de până acum a partidelor zise noi. Orice primenire şi orice remaniere ministerială, prin urmare, poate foarte uşor să rezolve criza de guvern, dar nicicând nu va putea să rezolve şi criza de guvernare câtă vreme în conducerea ţării vor stăpâni spiritul şi metodele oamenilor noi. Căci politica oamenilor „noi“ e însăşi negaţia guvernării. În parlament ca deputaţi, în guvern ca miniştri şi în ţară ca demagogi, oamenii aceştia nu fac altceva decât să sfărâme toate elementele pe care se poate rezima marele act al guvernării. Cu o mână vor să guverneze, iar cu cealaltă îşi fărâmă singuri posibilităţi de a guverna, - iată cercul vicios în care se învârt de un an de zile faimoşii reformatori ai Federaţiei democratice. Şi doar de nimic nu avem astăzi mai multă nevoie decât de guvernare.

Patrusprezece milioane de români şi de oameni se cer guvernaţi în cuprinsul României Mari, şi cea dintâi mare datorie a politicii noastre era să creştem puterea de atracţie şi de guvernare a vechiului Regat, înlocuind haosul prin ordine şi agitaţia prin fapte. Nici o foiţă nu trebuia pierdută în vălmăşagul sterp al politicii de agitaţie ci, înţelegând toate nevoile şi aspiraţiile create de război, să fi grupat cât mai multe forţe şi capacităţi în vederea unei robuste şi durabile politici de realizări. O laborioasă concentrare de forţe democratice în jurul partidelor cu trecut, cu pricepere şi autoritate ne-ar fi dus de mult la împlinirea singurului ideal pe care-1 putem urmări astăzi: democraţia care cucereşte şi ordinea care păstrează”.

Sursă: Înfrățirea, An I, Nr. 107, 19 decembrie 1920