În premieră pentru o televiziune din România, echipa „România, te iubesc!” a însoțit un grup de mineri-cercetători până în măruntaiele versanților. Acolo, radioactivitatea și concentrațiile de radon pot fi letale.
Și tot în exclusivitate, vă arătăm imagini de la uzina de preparare a combustibilului nuclear, de la Feldioara, obiectiv strategic cu regim strict. Urmăriți un reportaj de Rareș Năstase.
Acolo unde geologia a permis, statul a săpat. De la minele istorice din nord, în Bihor, până la exploatările din zona Moldovei sau la perimetre mai puțin cunoscute, precum Tulgheș-Grințieș, Rănușa sau Milova, ori în sudul țării, la Ciudanovița, harta uraniului românesc este fragmentată. Dar sunt zone cu un potențial uriaș. Înainte de 1990, aceste puncte erau legate printr-un singur scop – alimentarea unei industrii nucleare aflate sub presiunea Războiului Rece. Astăzi, ele sunt legate prin altceva: paragină, tăcere, lipsă de date și o moștenire greu de gestionat.
Rareș Năstase, corespondent PROTV: „S-a ales praful de ce avea odată statul... clădiri în paragină, de la fosta Companie a Uraniului, fosta întreprindere de metale rare.”
Prof. ing. Nicolae Bud, specialist în minerit: „S-au făcut explorări geologice cum nu se vor mai face niciodată.”
Avem o resursă strategică, ținută sub tăcere, iar statul știa ce are și de ce exploatează. Astăzi, nu mai exploatăm uraniu deloc. Se face doar … explorare, în fostele mine, adică firme private vor să știe precis ce altceva mai este, pe lângă uraniu.
Lucian Dogaru, expert minier: „E o galerie de perspectivă, suntem unde trebuie.”
După 1990, minele uranifere s-au închis una câte una. Oficial: costuri prea mari față de importuri, zăcăminte în scădere, dar și probleme de mediu. Neoficial: o industrie lăsată să moară încet. Închiderea ultimei exploatări, la Crucea–Botușana, în urmă cu patru ani, a fost finalul unei verigi dintr-un lanț strategic: România nu mai scoate din pământ materia primă pentru propriul combustibil nuclear. În același timp, lumea merge în direcția opusă. Uraniul revine în discuție, odată cu energia nucleară considerată din nou „necesară”. Dar miza reală nu mai este doar uraniul. În aceleași roci se ascund multe alte resurse: cobalt, nichel, cupru – metale fără de care nu există baterii, mașini electrice sau tranziție energetică. Europa le caută. Iar România le are.
Mihai Cernăianu, acționar firmă de explorare: „România are un potențial imens, a nu se subestima materialele de bază.” (...) „Ce am făcut peste noapte, am închis.”
Lucian Dogaru, expert minier: „Comportă valoare economică.”
Exploatările pot deveni profitabile
Diferența față de trecut e esențială: ceea ce ieri era nerentabil, azi poate deveni profitabil, dar dacă exploatezi tot, nu doar o singură resursă. Așa că povestea nu se încheie în trecut. În ultimii ani, în jurul acestor perimetre – inclusiv al haldelor de steril – începe să se contureze un nou interes, discret, dar constant. Și totuși, între potențial și realitate e o prăpastie. Redeschiderea unei mine în România de azi nu mai înseamnă doar să sapi. Înseamnă acorduri de mediu, accept social, tehnologii scumpe și ani de blocaje administrative. În lipsa unei strategii clare, în care decidenții ar trebui să stabilească dacă statul se implică sau nu, istoria riscă să se repete. Avem resurse, dar nu le folosim. Avem oportunități, dar le ratăm. Iar între timp, alții sapă. Nicolae Bud, expert cu două doctorate în inginerie industrială și membru al Academiei de Științe Tehnice, vorbește despre declinul industriei miniere de la noi, în timp ce alte state pun lupa pe acest domeniu.
Nicolae Bud, prof. dr. inginerie minieră: „Jaful care s-a făcut, închiderile s-au făcut pe credit Banca Mondială. S-au cheltuit 2,5 miliarde de euro, bani la datoria publică, și doar 20% s-a băgat în operă. Restul de 80% vă las pe dumneavoastră să interpretați ce a urmat.”
În Banatul Montan, liniștea e gol care apasă. Dealuri verzi, păduri dese, aer curat – cel puțin așa pare. Și, din când în când, un țiuit scurt, de la aparatul Geiger.
Rareș Năstase: „Acestea sunt haldele de steril. Sunt cel puțin 40 în zonă. Au trecut zeci de ani și vegetația nu crește pe ele.”
La poalele acestor zone cu radioactivitate se află colonia minieră … aproape pustie. Blocuri aliniate, multe apartamente goale, dar găsești și unele crâmpeie de civilizație. Pereți scorojiți. Balcoane goale. Geamuri sparte sau acoperite cu pături. În multe apartamente mai locuiesc doar femei. Bărbații… ori s-au stins, ori au plecat. În țară, în orașele mari, sau în străinătate. Oriunde se mai găsește de muncă. Într-un apartament de la parter, o femeie își îngrijește soțul. Bărbatul nu se mai poate ridica, e țintuit la pat. Mai are un singur plămân, iar de curând a făcut și un atac cerebral și abia poate vorbi.
Foștii colegi de echipă nu mai sunt. În trecut, aici lucrau mii de oameni, până la 10.000 de angajați. Unii făceau naveta zilnic, aduși din tot județul. În apartamentele din colonie trăiau și câte două, trei familii. Fiecare cu o cameră, după cum povestește un miner pensionar din zonă, pensionar din colonie.
„Aici era cinematograf, am avut spital… În fiecare zi, la ora 12, se făcea matineu” își amintește el.
„Uraniul nu e atât de periculos”
Pe dealuri, haldele de steril stau neatinse. Munți de deșeuri din uraniu, dar nu doar atât. O firmă din străinătate s-a interesat recent de ele, după cum povestește primarul din Ciudanovița. Au venit cu o delegație de la Ministerul Economiei, știind că în halde ar exista și alte resurse: litiu, niobiu. Elemente care, în trecut, nu contau, dar astăzi… valorează.
Localnic: „Chiar dacă vin, cine să mai muncească? Nu mai sunt oameni. Tinerii au plecat.”
Un activist de mediu din Oravița, care a lucrat și el în mină, explică altceva: haldele sunt atât de radioactive pentru că, în trecut, când se oprea curentul, vagoanele pline cu minereu erau golite direct acolo. Se relua activitatea mai târziu. Dar uraniul… rămânea.
Corneliu Popovici Sturza, președintele GEC Nera: „Se lua curentul și atunci vagoanele se goleau acolo pe loc.”
Primarul comunei, Dorian Nebunu, e la al treilea mandat, iar tatăl său a fost viceprimar. Nu prea mai vrea minerit.
Dorian Nebunu, primar în Ciudanovița: „Uraniul nu e atât de periculos…”
Spune că localitatea trebuie să meargă mai departe. Au apărut investiții în drumuri și infrastructură, au fost demolate clădirile vechi și părăsite.
În centrul comunei, el și părinții săi, foști lucrători la mină, au amenajat o mică pensiune, singura din localitate. În weekenduri, în centrul comunității, primăria organizează evenimente: muzică, diverse concursuri de biciclete, crossuri, mișcare în natură. Un efort de a schimba imaginea locului. De a face oamenii să uite. Dar colonia nu uită. Pentru unii localnici, turismul nu înseamnă nimic: „Ce să facem cu turiștii? Nouă ne trebuie locuri de muncă.”
Mulți trăiesc din pensiile foștilor mineri – între 4.000 și chiar 9.000 de lei. E suficient cât să supraviețuiască și cei din familie, care nu au niciun venit.
Localnici: „Eu din pensia de la tata am trăit o viață.” (...)
„Uite-mă. N-am murit. Mina nu m-a omorât.”
Pentru el și alți consăteni, pericolul nu există. Sau nu mai contează. De fapt… Ciudanovița e prinsă între două lumi. Una care încearcă să renască, prin seri festive, competiții și evenimente. Și alta care încă trăiește din trecut, cu nostalgia anilor de la mină, cu venituri, pensii și o comună plină de viață.
Ciudanovița pare suspendată. Între ce a fost: o industrie care a hrănit mii de oameni și i-a îmbolnăvit în tăcere. Și ce ar putea fi: un loc care caută să se reinventeze, dar nu știe încă pentru cine.
Rareș Năstase: „Ciudanovița nu e doar o localitate. E un test. Despre cât valorează o comunitate după ce nu mai produce nimic.”
Și la Ciudanovița și în alte zone ale țării va fi important cum s-ar face exploatarea. Europa are tot mai multe restricții de mediu, dar există și tehnologii moderne, care permit mineritul. Cu o condiție – ca totul să fie din start reglementat și supervizat.
Andrei Corlan, comisar general al Gărzii Naționale de Mediu: „Sunt echipamente noi…”
