„Nu nemții ne-au atacat?”. Forțați să retrăiască ororile copilăriei la bătrânețe. Povestea sfâșietoare a bătrânilor ucraineni
Când a auzit prima dată că Ucraina este atacată de o armată invadatoare, Halyna Semibratska, acum în vârstă de 101 de ani, a fost confuză.
„Nu nemții ne-au atacat?” a întreba Semibratska.
Nu, a răspuns fiica ei, Iryna Malyk, în vârstă de 72 de ani. De data aceasta a fost vecinul lor, Rusia.
A venit ca un șoc.
Semibratska face parte dintr-un grup mic de ucraineni în vârstă care au trăit nu una, ci mai multe invazii, arată New York Times într-un reportaj.
Când erau copii și adolescenți, ei și-au văzut pământul și oamenii devastați în al Doilea Război Mondial. Trupele și tancurile germane au trecut în 1941, confiscând Ucraina din Uniunea Sovietică, văzută deja de mulți ucraineni ca o forță de ocupație.
Sovieticii l-au recucerit în 1943 și 1944.
Din 2022, războiul a devastat din nou unele dintre aceleași orașe și sate, iar forțele ruse fac acum noi incursiuni în nord și est.
La fel ca cei din anii 1940, invadatorii au înființat noi administrații pe pământurile ocupate, au confiscat cereale și alte resurse, au trimis poliție secretă, au răpit membri ai comunității și au insuflat tortură și frică.
Pentru unii ucraineni, totul s-a întâmplat într-o singură viață – copilării revăzute la bătrânețe.
La casa ei din orașul-port Herson, care a fost capturat de ruși în 2022 și eliberat mai târziu în acel an, Zinaida Tarasenko, în vârstă de 83 de ani, a povestit cum mama ei a protejat-o de germanii care le-au ocupat satul, Osokorivka.
Era un bebeluș, dar violența pe care a văzut-o încă revine în visele ei.
Germanii foloseau locuința familiei drept clinică medicală: „Mama era însărcinată. Nemții au forțat-o să le curețe pantofii, să le spele uniforma. Au băut, au cântat cântece.”
Când forțele ruse au luat Kherson în urmă cu doi ani, a fost rândul lui Tarasenko să-și protejeze fiica, Olena, acum în vârstă de 46 de ani, care a fost răpită din casa lor de soldații ruși.
Ea a căutat frenetic timp de o săptămână, străbătând orașul, mergând într-o închisoare diferită în fiecare zi, cerând vești despre fiica ei.
Apoi Olena s-a întors.
„I-a fost frică. Nu am întrebat-o prea mult. Doar: „Te-au bătut?” Dar, a adăugat ea, „Nu a spus mare lucru”.
