Talentul nu are granițe. Poveștile a doi români care au reușit peste Ocean, prin artă: Sanda Weigl și Johnny Văcaru
New York este orașul în care visele se pot transformă în realitate, mai ales pentru cei care au un talent special. Pentru că talentul nu are granițe și nici nevoie de traducere.
New York este orașul în care visele se pot transformă în realitate, mai ales pentru cei care au un talent special. Pentru că talentul nu are granițe și nici nevoie de traducere.
Vă spunem astăzi poveștile a doi români care au reușit peste ocean, prin artă: o cântăreață care duce muzica românească pe scenele de jazz și un fotograf care surprinde orașul dincolo de clișee.
Un colind românesc răsună într-un club din New York. Este o scenă underground, luminată discret, unde publicul ascultă vrăjit ritmuri încă neauzite acolo. Vocea este a Sandei Weigl. Cântă în română, într-un oraș în care puțini înțeleg cuvintele, dar toți simt emoția.
New York este orașul în care limbajul artei nu are nevoie de traducere. Iar Sanda Weigl este una dintre vocile care au demonstrat asta. Născută în România dar plecată din țară în adolescență, a trăit întâi în Germania, iar de peste 30 de ani s-a stabilit in New York.
Sanda Weigl: ”M-am simtit pentru prima oara, m-am simtit lasata in pace. Întotdeauna m-am simtit straina, si-aici sunt numai straini asa ca de-asta mie mi-a placut si-atunci aici m-am simtit acasa intr-un fel.”
Aici, în metropola americană, pe scenele alternative ale orașului, cântă alături de muzicieni japonezi care s-au îndrăgostit și ei de muzica românească.
Sanda Weigl aduce în fața publicului american și internațional vechi cântece românești de petrecere, melodii care vorbesc despre dor, iubire și pierdere. Le cântă în română, fără compromisuri, unui public care nu înțelege limba. Emoția devine astfel universală. Muzica Mariei Tănase și a Romicăi Puceanu capătă o nouă viață, puse în contextul jazz-ului, al improvizației și al libertății artistice.
Sanda Weigl: ”E limba mea materna chiar daca n-o mai vorbesc asa bine dar e limba mea materna si e limba in care ma simt acasa”.
La câteva străzi distanță, un alt român spune povestea orașului fără sunet, dar cu aceeași intensitate. Johnny Văcaru trăiește in New York de aproape 15 ani și este fotograf. Într-un oraș fotografiat obsesiv, el încearcă să transforme, prin obiectivul său, New York-ul într-un oraș intim, uneori dur, alteori fragil.
Johnny Văcaru: ”Cred ca chiar unele zone sau unele strazi sunt facute chiar pentru fotografie. Este o strada in Dumbo care se cheama Washington street, unde Empire State Building se vede fix in mijlocul podului”.
Fotografiile lui surprind oameni obișnuiți, momente trecătoare, colțuri ignorate de turiști. Este un New York real, văzut de la nivelul străzii, cu povești care nu ajung in vederi, dar care definesc spiritul orașului.
Johnny Văcaru: ”Educatia pe care am primit o probabil in Cluj, chiar daca n-a fost in domeniul fotografiei ci in domeniul muzicii, pianului, cred ca se vede un pic sensibilitatea in unele din fotografiile mele. Daca esti dispus sa muncesti orasul te recunoaste, daca nu e inghite cumva”.
În preajma Crăciunului, New York devine un decor special și pentru cei doi artiști români. Sanda Weigl încă se lasă vrăjită de luminile de sărbătoare ale metropolei deși recunoaște că nu mai gustă aglomerația excesivă din această perioadă. Johnny Vacaru surprinde Crăciunul newyorkez dar nu uită niciodată de Crăciunul românesc.
Johnny Văcaru: ”Mama va face sarmale, o sa mergem la magazinul romanesc sa cumparam asa tot felul de lucruri traditionale de acasa, toba si jumari si carnati si o sa sarbatorism si un pic romaneste aici.”
New York este orașul care nu promite nimic, dar poate oferi totul. Este locul în care milioane de destine se intersectează, iar reușita nu are o singură formă. Pentru acești doi români, ajunși aici la vârste și în contexte diferite, succesul a însemnat curajul de a rămâne ei înșiși într-un oraș care te obligă să te reinventezi în fiecare zi.
