Azilurile de bătrâni din România, anticamere ale morţii. "Sunt ca la Auschwitz aici"

Bălceşti, Râmnicu Vâlcea. În centrul comunei, în fostul spital e linişte. Intrăm fără să ne întrebe cineva ceva. La etajul unu îi găsim la masă pe cei 20 de vârstnici rămaşi aici în căminul transformat din spital în urmă cu şase ani. La înfiinţare erau 60 aduşi din toată ţară. În camere e linişte de mormânt. Oamenii şi-au închis aici zilele şi se tem că va veni o zi în care cineva îi va anunţă că trebuie să iasă în stradă.

“Am 89 de ani. Fiul meu a murit, casa mi-a stricat-o. N-am nici un Dumnezeu. N-am CEC, n-am pământ. Sunt amărâtă.“

O vizită prin camerele lor ne arată imaginea fidelă a sistemului de protecţie care îi îngropa înainte de a fi murit. Primesc doar adăpost şi hrană. În rest îşi petrec zilele în tăcere, fără să facă absolut nimic. Cei imobilizaţi nu sunt scoşi din saloane pentru că nu pot fi coborâti pe scări. Pentru toţi cei din jur devin mamaie şi tataie şi mulţi dintre ei suferă o criză de identitatea şi ajung la depresie.

Cea care vorbeşte e doamna Truşcă. E îngrijitoare de 18 ani şi spune că niciodată n-a mai fost că acum. Nici ea şi nici colegele nu şi-au mai primit salariile de şase luni. “Au făcut demersuri la primarii dar nici aia nu-i recunpsc. Primăria nu-i recunoaşte pe oamenii ăştia. Conducerea ţării nu-i mai recunoaşte pe oamenii ăştia. Asta vreau să-i spun doamnei ministru. A mai făcut studii demografice. Ea mai ştie câţi oameni sunt în ţară asta? “

“La vremea când aceste centre s-au transformat în cămine de bătrâni, primarii şi-au asumat şi cheltuielile. Ar fi trebuit să ştie că vor trebui să subvenţioneze acesta activitate”, spune ministrul Muncii.

Doar că primarii s-au schimbat şi odată cu ei şi priorităţile pentru cei în vârstă. Despre cei 24 de bătrâni care riscă să ajungă în stradă am vrut să vorbim cu edilul oraşului. Doar că primăria era închisă. Primarul era la bâlci. “Avem un spectacol frumos nişte artişti, trupa de căluşari e o activitate culturală care n-a mai fost până acum”.

În zi de bâlci nu era nimeni la serviciu. Primarul a apărut până la urmă la birou şi din primele minute am aflat că bătrânii sunt victimele unui război politic. El - membru PNL, doreşte desfiinţarea şi tranformarea în centru medical, în vreme ce consilierii PSD vor că centrul să fie preluat de Consiliu lJudetean cu tot cu clădire. Şi la fiecare şedinţa situaţia căminului se blochează la vot.

Consiliul Judeţean n-are însă momentan nici un gând nici cu căminul din Bălceşti, nici cu bătrânii internaţi acolo care nu mai au pe nimeni. Legea spune că pentru fiecare vârstnic internat trebuie să plătească primăria de pe rază domiciliului lui, dar asta nu se întâmplă.

Contribuţia este de la 1.900 la 2.500 de lei. Sume uriaşe pentru condiţii de multe ori inumane. Iar cazul căminului din Bălceşti ilustrează perfect eşecul programului de interes naţional care punea în sarcina primăriilor costuri pentru vârstnicii din cămin în condiţiile în care multe consilii locale n-au banii nici pentru cheltuieli curente.

În Germania, pe de altă parte, rezidenţii unui cămin de bătrâni subvenţionat de stat asista că de obicei seară de marţi la un concert. În cămin locuiesc 178 de vârstnici. În Germania, în centre sunt acceptaţi doar cei care au anumit grad de invaliditate. Restul, sunt îngrijiţi la domiciliu de familie sau angajaţi.

Cât timp sunt în putere nu primesc nimic, iar la cămin ajung doar cei care au peste 3 grad de risc, iar asta implică imposibilitatea de a se îngriji singur. Există persoane în vârstă cărora nu li se activează asigurarea de bătrâneţe pentru că nu e nevoie. Dl. Goldsmith este un român care a emigrat în Germania în anii 70 şi care a ajuns la cămin acum trei ani la vârstă de 94 de ani după ce i-a murit fiul.

“Acasă nu mai venea nimeni şi la vârstă mea nu mai am nici prieteni, nici duşmani. Toţi au murit. Aici e scris programul, tot ce se face”, spune el. Locuieşte singur în camera lui din cămin. Fiecare rezident are o astfel de garsonieră. S-a adaptat la stilul nemţilor şi şi-a trăit bătrâneţea activ. A lucrat până la 85 de ani. La 90 de ani a învăţat să cânte la vioara.

Se bucură că poate vorbi româneşte. Pe etajul lui lucrează Clementina Motoc. E de 17 ani în Germania şi tot de atunci lucrează la cămin. Spune că a avut o mătuşa într-un cămin de bătrâni în România şi că refuzau să i-o dea la telefon, ba chiar a fost ameninţată. 

Clementina are grijă de locuitorii cu demenţă. Mulţi dintre ei sunt ruşi şi pentru că în stadiul avansat al bolii nu mai vorbesc decât limba maternă, căminul le-a plătit îngrijitoarelor cursuri. Dl. Wieder ne este ghid. El locuieşte într-unul din cele 120 de apartamente care sunt conectate la cămin. Toate au buton de alarmă, aşadar, sunt sub supraveghere permanentă. Nu se simt că bătrânii noştri abandonaţi în camere aglomerate şi de multe ori mizerabile, ci sunt liberi.

În fiecare zi au program care e afişat la avizier. Fac coliere cu mărgele, participa la concerte sau învaţă să cânte la un instrument. La sfârşitul fiecărei luni toţi locuitorii din cămin şi apartamente sunt invitaţi la petrecere. “Aici tot timpul se întâmplă ceva, oamenii nu au timp să moară pentru că tot timpul e activitate şi aşteaptă să se întâmple ceva”, spune domnul Wieder. 

La noi controalele se fac doar la sesizări şi în limita posibilităţilor având în vedere că la ministerul Muncii în acest departament lucrează doar trei oameni. În lipsa unor controale riguroase au înflorit afacerile cu cămine private. În toată ţară sunt 165 de astfe de centre acreditate care adăpostesc peste 6.000 de oameni şi alte câteva zeci care funcţionează clandestin sub formă unor pensiuni.

Printre căminele private acreditate de Ministerul Muncii se aflau şi cele ale Asociaţiei Aura 2010 din Brăila. În ultimii şapte ani, preşedinta Aura Udrea a deschis 10 cămine în care a cazat 540 de bătrâni şi persoane cu dizabilităţi.

Într-unul din cele 10 cămine îl găsim pe nea Ion. L-am cunoscut în urmă cu trei ani într-o aşa zisă locuinţa protejată a statului român. În realitate era o anexă de spital în care câţiva bătrâni fără familie şi venituri erau înghesuiţi împreună cu tineri cu dizabilităţi, iar de ei avea grijă domnul Petrică, un om din sat plătit de primărie. Stătea toată ziua în scaunul cu roţile şi privea pe geam. Aşa l-am găsit şi azi. Spune că e ca în beci.

Se simte închis şi tot ce vede pe fereastră şi în jur sunt alţi oameni la fel de trişti. Are o pensie de handicap din care teoretic şi se reţin 60% procente conform legii. Un control al ministerului Muncii a descoperit că unora le erau luaţi toţi banii din pensie, iar alţii erau exploataţi prin muncă. Că nu existau spaţii de recuperare în toate căminele şi nici săli de mese.

“În mom în care o persoană îmbătrâneşte, devine dependentă de televizor şi majoritatea asta îşi doresc - să servească masă în pat privind la televizor “, spune administratora asociaţiei.

Acelaşi control a mai descoperit că centrele sunt supraaglomerate, iar personalul calificat e insuficient. Legea spune că în centrele cu dizabilităţi raportul personal beneficiar trebuie să fie unu la unu. În realitate, foarte puţine respectă asta pentru că cei cu calificare au plecat în mare parte din ţară.

În ciuda celor consemnate în raport, aparţinătorii sunt mulţumiţi şi nu vor să-şi mute rudele. Asociaţia încasează de la fiecare internat 1400 de lei pe luna şi în total intră în costurile asociaţiei luna aproape 766 de mii de lei, adică vreo 170 de mii de euro.

În urma controlului de la minister acreditarea asociaţiei a fost ridicată. Ministrul spune însă că sunt soluţii şi că statul român sprijină îngrijirea la domiciliu. “Aceşti furnizori privaţi primesc de la statul român în limita punctajului pe care îl au”.

Afirmaţia ministrului e contrazisă de cele 155 de asociaţii cărora fie le-a redus subvenţiile deşi aveau punctaj mare, fie le-au fost tăiate de tot. Nu au reuşit să vorbească cu ministrul, de aceea au trimis o scrisoare parlamentarilor cerând interpelarea ei.

Aşadar, cei de la Aura 2010 nu vor putea primi îngrijirea pe care o invocă ministrul muncii. De altfel, preşedinta asociaţiei a contestat în instanţa rezultatele corpului de control, iar centrele sunt în continuare funcţionale. Mai mult, vrea să se extindă că să mai reducă supraaglomerarea şi să se reacrediteze.

Proiectăm în strategii bătrâni activi până în 2020 fără să ne uităm cu adevărat în vieţile lor. Sunt lăsaţi să se degradeze în centre deşi toate studiile arată că activitatea creşte calitatea vieţii lor. În Bucureşti există un cămin care a pus în practică exact acest principiu, iar rezidenţii au ajuns din acest motiv la vârste respectabile.

Pompiliu Sterian are 98 de ani şi e dovadă vie că viaţă activă l-a adus la această vârstă în putere. Locuieşte într-un cămin privat din Bucureşti şi e fericit că a ajuns până la vârstă asta fără să aibă mari probleme. La cămin a învăţat să lucreze la laptop şi a pornit un http://blog:varstapatru.blogspot.ro în care scrie despre activităţile lui zilnice. Peste o sută de mii de oameni din toată lumea i-au citit articolele. La cămin a venit când a înţeles că nu se mai poate descurcă singur. Are o faţă şi doi nepoţi, dar niciodată nu s-a gândit să se lase în grijă lor.

Rezidenţii căminului au fost şi actori într-o piesă de teatru pe care au scris-o singuri. Au în fiecare zi activităţi şi dacă nu sunt dependenţi de îngrijire, pot părăsi căminul în timpul zilei. Dumitru Carabăţ, considerat fondatorul şcolii româneşti de scenaristică merge în fiecare zi la plimbare cu fiica lui. În rest citeşte şi scrie. Chiar dacă aparţine comunităţii evreieşti, care a accesat fonduri europene pentru renovarea etajului doi, poate primi vârstnici şi din afară ei.

Îmbătrânirea activă despre care vorbeşte Uniunea Europeană e la noi doar un concept aşezat pe hârtie. Pentru că oamenii să ajungă la bătrâneţe în putere trebuie luate măsuri încă din tinereţe. Controale medicale, asigurări de bătrâneţe, servicii care să-i ajute să rămână activi şi la vârste înaintate.

În privirea lor stă toată drama acestor oameni care nu-şi doresc decât să simtă că trăiesc. Să vorbească cu cineva, să fie utili să nu se mai simtă îngropaţi înainte de a pleca definitiv.

Imaginea bunicilor singuri, depresivi şi bolnavi e de fapt oglindă în care ne primim în fiecare zi cu toţii. Gradul de civilizaţie al unei ţări e dat de felul în care îşi îngrijeşte seniorii.