Prizonierii lagarelor de recuperare. Oameni tinuti in lanturi, fara apa si caldura, in timp ce oficialii fac strategii

• Casa groazei din Braila

• Oameni despre care nimeni nu stie nimic

• „Umblatori”, toalete fara usi si tineri sedati

• Viata traita in bucla

Citește și

In Romania, batranetea a ajuns un lux. Cat costa o viata decenta dupa pensionare

„Al treilea război mondial a început”. Valeri Zalujnîi, ambasadorul Ucrainei în Marea Britanie și fostul comandant al armatei, declarații

• Oameni tinuti in lanturi si hraniti impreuna cu cainii

• Curatenie, doar daca vizita e anuntata

• Lectia data de un ONG statului roman

In 2004, in rezolutia privind aderarea la Uniunea Europeana, Romania se angaja sa acorde o atentie speciala copiilor si tinerilor abandonati prin scoaterea lor din institutii. Zece ani mai avem aproape 700 de insitutii denumite pompos Centre de Recuperare si Reabilitare sau de Ingrijire si Asistenta a persoanelor cu handicap si care adapostesc 17 mii de adulti si 7000 de copii. Arata ca niste lagare de concentrare, ferite de ochii lumii si ferecate de autoritati, in care odata intrati, mai ies doar dupa moarte. Imagini filmate cu camera ascunsa in noua astfel de insitutii arata ca dupa 24 de ani de la deschiderea lagarelor de exterminare a copiilor cu dizabilitati, Romania a ramas cu handicapul de a nu reusi sa le acorde sansa la o viata decenta.

Casa groazei din Braila
Undeva, intr-o comuna din Braila, ascunsi de ochii lumii, traiesc 9 tineri. Vecinii spun ca apartin de Directia pentru Protectia Copilului si ca ii are in grija un barbat care vine, le face de mancare si pleaca. In casa - fosta sectie de pediatrie a Spitalului Orasenesc - in doua camere mizere sunt 12 paturi care gazduiesc trei batrani si noua tineri. N-au apa curenta, n-au caldura, n-au de nici unele. In scripte, ei nu exista in lista cu institutiile care adapostesc copii si tineri cu nevoi speciale.

Cum au ajuns acolo nici ei nu mai stiu. S-a intamplat in urma cu 12 ani, cand fosta sefa a inspectoratului de stat pentru handicapati, Anca Vlavian, concesiona de la primarie cladirea si o transforma in locuinta protejata. Adica aici ar fi trebuit sa fie adusi tineri cu handicap usor, care cu ajutorul unor specialist sa invete sa se gospodareasca singuri. In practica, lucrurile s-au facut romaneste, recunoaste chiar Anca Vlavian, care spune ca ea l-a convins pe Petrica Meiros, un localnic din Viziru, si pe concubina lui, sa devina asistenti personali pentru doi dintre ei in schimbul unui salariu de 683 de lei fiecare.

In urma cu doi ani in casa au mai fost adusi de catre primar inca trei batrani. Unul dintre ei sufera de cancer si nu se poate misca din pat. Se uita toata ziua pe geam fiindca are picioarele amputate si desi sta intr-un scaun cu rotile nu l-a mai scos nimeni afara pentru ca are rotile dezmflate.

Petrica Meiros, a devenit curator prin hotararea unei instante de la Insuratei. Asta ii da dreptul sa le ridice indemnizatiile de handicap. In acte scrie ca si-au dat acordul in fata judecatorului, desi trei dintre ei au handicap mintal grav si nu stiu sa vorbeasca.

Oameni despre care nimeni nu stie nimic
In 2003 toate inspectoratele de stat pentru handicapati s-au desfiintat. Beneficiarii ar fi trebuie sa intra in grija Directiilor de Asistrenta Sociala, dar n-au mai ajuns in evidenta nimanui si nimeni n-a mai stiut nimic de ei. Desi teoretic ar fi trebuit preluati de Protectia Copilului Braila, sefa acestei institutii spune ca habar nu avea de existenta lor, cu toate ca a fost sesizata acum doi ani de o inspectie.

Singurul care stia exact conditiile in care traiesc acei oameni era primarul comunei Viziru, Dima Priceputu, care de altfel ii dusese acolo pe batrani. Legea obliga asistentii sociali din subordinea lui sa faca rapoarte periodic referitor la activitatea lui Petrica Meirosu, care e platit de primarie. Primarul se spala pe maini: stie ca Petrica Meirosu baga in buzunar banii primiti de la primarie dar ca nu are ce face. „Eu n-am nici o obligatie din punctul meu de vedere sa tin niste oameni ai strazii la primarie”, afirma edilul, care se lauda insa ca a facut o biserica in Viziru.

Pana una alta acesti sunt in grija statului care in 2010 a semnat conventia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilitati, in care se vorbeste despre integrarea lor in comunitate. In casa din Viziru, Petrica Meiros avea obligatia de a-I invata sa gateasca, sa faca curatenie, sa intretina gospodaria in care traiesc. Sa-i ajute sa treaca peste cosmarul trait in centrele de unde au fost scosi.

„Umblatori”, toalete fara usi si tineri sedati
Unul dintre tinerii de la Viziru provine dintr-un centru din Bals, judetul Olt. Centrul inca exista si nu s-a schimbat din 90 si pana azi. Doar peretii desenati mai pastreaza inca urmele trecerii voluntarilor straini pe acolo. Impartit pe doua etaje, adaposteste 45 de copii si tineri cu varste intre 7 si 26 de ani.

La parter sunt cazati „umblatorii” cum ii numesc ingrijitorii. Adica cei care merg la scoala si sunt autonomi.
In baie, cabinele de dus n-aveau perdele, chiuvetele nu functionau, iar toaletele n-aveau usi. Cine intra aici trebuia sa strige in permanenta numarul cabinei ca sa nu intre altcineva peste el. Pe holuri e intuneric si un miros greu. O fata imparte camera cu alti doi baieti prea sedati ca sa reactioneze.

Centrele de recuperare sunt in realitate centre de izolare. O arata si un Studiu al Institutului de Politici Publice care spune ca pe 69% dintre internati doar moartea ii mai scoate din aceste locuri. Dar n-au fost inchise pana acum pentru ca furnizau locuri de munca.

La Bals, pentru cei 45 de internati muncesc 65 de angajati: un medic, ingrijitori, instructori de educatie, psihologi, magazioneri sau educatori de puericultura. Toti sunt pe statele de plata ale unui centru in care in cele cateva ore cat a stat echipa „Romania, te iubesc!” nu a aparut nimeni.

Viata traita in bucla
De la Bals ajungem la Baraganu, de unde au fost scosi alti trei tineri din casa din Viziru. 70 de persoane cu retard mental, autism, sau HIV sunt internate aici. Unii sunt in centru de cand s-au nascut. In vremea comunismului era unul dintre locurile unde copiii cu handicap erau inchisi, feriti de ochii lumii. Acum isi traiesc viata in bucla. Se trezesc, mananca, se odihnesc, iau pranzul, dorm, iar apoi astepta cina. Rareori lucreaza cineva cu ei.

Totusi la Baraganu conditiile par mai bune ca in alte centre. Dorm pe paturi de fier, dar au lenjerii. Camerele sunt austere si in afara de cateva paturi si un dulap inchis cu lacatul nu e nimic. Baile n-au mai fost renovate din ’94 cand pe acolo au trecut niste voluntarii elvetieni. Apa calda au doar doua zile pe saptamana, iar la baie nu exista sapun si hartie igienica.

In tot acest timp la minister oamenii care au ii maini soarta lor lanseaza standarde de calitate pentru acreditarea acestor imense centre de izolare. Tot e bine ca exista standarde pentru centre in care numai de calitate nu se poate vorbi. Documentul vorbeste despre obligatia centrului de a asigura programme de recuperare si despre conditii pentru realizarea igienei personale, dar in nici unul din cele 9 centre in care am reusit sa intram nu am gasit in bai sapun sau hartie igienica. De asemenea nici un terapeut nu lucra cu tinerii internati.

Carmen Manu, directorul Directiei Servicii Sociale si incluziune sociala, nu crede ca situatia e dezastruoasa. Spune ca poate sunt cazuri locale, dar ea nu poate sa se duca peste tot sa verifice. O contrazice Georgiana Pascu, reprezentantul Centrului de Resurse Juridice, care ultimul an a vizitat 60 de institutii in care sunt inchisi copii si adulti cu dizabilitati. Spune ca in mai multe de jumatate dintre acestea oamenii n-au acces la masuri de igiena. „Toaletele n-au usi, sunt oameni care au acces la apa calda dupa un program prestabilit”

Oameni tinuti in lanturi si hraniti impreuna cu cainii
In luna aprilie a acestui an a ajuns si la Centrul din Bolintin Vale, judetul Giurgiu. Ce-a gasit acolo depaseste orice inchipuire. Oamenii doarmau cate doi intr-un pat, mancau cu canii, iar unii erau legati cu lanturi, nu pentru ca erau agresivi ci pentru ca ar fi incercat sa fuga din institutiei.

Dupa publicarea raportului intocmit de CRJ, Ministrul Muncii, Rovana Plumb, a dispus inchiderea centrului si mutarea celor 100 de oameni in alte institutii. Centrul fusese acreditat in 2012 pe baza standardelor de calitate scrise de oamenii din minister

Georgiana Pascu s-a intors la Bolintin Vale dupa patru luni ca sa vada cum se desfasoara procesul de inchidere a centrului. Doar ca n-a mai fost lasata sa intre desi avea incheiat un protocol cu Ministerul Muncii care prevede accesul monitorilor in vizite inopinate.

„V-am dat voie sa intrati. Ati intrat si a doua zi pac ne-ati rupt capatana”, ii spun cei de la centru. Doamna director a centrului e ocupata. O cheama Adelina Pavel si conduce Directia Judeteana pentru Asistenta Sociala Giurgiu. Seful ei, presedintele Presedintele Consiliului Judetean, Vasile Mustatea, si-a gasit timp, dar nu e de acord ca un ONG sa intre in centrul de la Bolintin Vale. „Cine vine sa ma controleze pe mine? nu exista lege ca un ONG ma poate controla pe mine”, spune el.

Dar institutiile statului l-au controlat. Un raport al Inspectiei Sociale din Ministerul Muncii reclama nereguli la Bolintin Vale si arata situatia in ansamblu a sistemului: in marea majoritatea a centrelor nu sunt suficienti angajati, peste 80% nu ofera conditii bune de viata, iar oameni descoperiti in peste 50% din centre nu aveau ce sa caute acolo.

Curatenie, doar daca vizita e anuntata
Autoritatile se bucura de vizite, cu conditia sa fie anuntate din timp. Experienta vizitei anuntate a trait-o si echipa „Romania, te iubesc!” la Baraganu, in Braila. Directorul DGASPC s-a dus acolo iar angajatii de data asta s-au pregatit pentru vizita. I-am gasit pe tineri in curte jucandu-se cu ingrijitorii. In bai exista sapun si prosop. Pe paturi erau asezate lenjerii noi cusute chiar de o angajata.

De la Baraganu directoarea a plecat direct la Viziru sa gaseasca solutii pentru tinerii si batranii de acolo. Cel mai probabil nu multi ar fi supravietuit iernii. Intr-un final le-a propus sa se mute impreuna in casa unei fundatii. Unul cate unul au lasat in urma locul ultimilor ani de viata. In noua casa si-au impartit camerele astfel incat sa fie aproape unii de altii.

Batranii s-au adaptat ceva mai greu. Pentru prima data insa au fost dusi in fata unei comisii de evaluare ca sa fie incadrati intr-un grad de handicap si sa primeasca o pensie. Baietii au fost inscrisi la o scoala de meserii, iar fetele la un curs pentru decoratori florali. Cei cu handicap mintal grav au fost internati ca sa li se prescrie o schema de tratament - pentru ca in ultimii 10 ani n-au primit nici un medicament pentru boala lor.

Pe cei 9 tineri am reusit sa-i ajutam sesizand autoritatilor ca vor muri cu zile daca vor fi lasati acolo. Soarta celorlalte zeci de mii de copii si adulti e in mainile celor din Ministerul Muncii. Am solicitat un dialog pe aceasta tema cu ministrul muncii, Rovana Plumb. N-am reusit sa obtinem o intalnire motivandu-ni-se faptul ca ministrul nu poate sti tot ce se intampla in sistem. De aceea am fost directionati catre Codrin Scutaru, secretar de stat in Ministerul Muncii.

Scutaru lucreaza la o strategie si asteapta cifre de la societatea civila. Pana acum a vizitat un singur centru dar promite ca va scoate in doi ani oamenii din centrele in care au fost inchisi. La intalnirea cu echipa „Romania, te iubesc!”, secretarul de stat anunta ca draftul privind strategia va fi gata la sfarsitul lunii septembrie. E deja inceput de octombrie si nici n-a fost emis nici un document.

Oficialii dau vina pe lipsa fondurilor. In realitate, fiecare firma cu peste 50 de angajati e obligata sa incadreze si o persoana dizabilitati, in caz contrar plateste 50% din salariul de baza minim brut pentru fiecare loc de munca neocupat. Anual se strang astfel peste 50 de milioane de euro, iar modalitatea lor de cheltuire nu se cunoaste potrivit Institutului de Politici Publice. Asadar, nu fondurile sunt o problema.

Lectia data de un ONG statului roman
In plus, un ONG a demonstrat ca banii sunt suficienti. Cerasela Predescu conduce Fundatia Pro Act Suport care a scos pana acum din insitutii mamut 22 de tineri, care altfel ar fi ramas acolo pana la moarte. A cumparat patru case in satele din Giurgiu si i-a mutat printre localnici. Primul pas a fost sa-i aduca din centru si sa le arate casa. Cei care si-au dorit sa intre in program au inceput sa lucreze pas cu pas la recuperarea lor impreuna cu terapeutii fundatiei: sa invete banii pentru ca apoi sa fie trimisi singuri sa faca cumparaturi la magazinul din sat, sa curate legume, sa coasa, sa gateasca, sa scrie….

Urmatorul pas a fost sa le caute familiile naturale. „Ne-am dat seama ca oamenii nu-si pot construi viitorul daca nu-si incheie conturile cu aspect mai putin clare din trecutul lor”, spune Cerasela Predescu. Intr-un caz, o femeie credea ca fata ei murise pentru ca nimeni n-o anuntase ca fusese mutata in alta institutie. Mama isi amintea ca la ultima vizita fiica ei ii spusese ca ii e foame si ii e frig.

O alta fata, Simona, isi aminteste abuzurile crunte pe care le-a trait in centru. Dupa ce a fost mutata in casa pusa la punct de Fundatia ProAct, a inceput sa faca menajul in casele oamenilor, a invatat sa gateasca si faca prajituri. Castiga 9 milioane pe luna si in curand se va muta singura intr-o garsoniera inchiriata. Va iesi de sub protectia statului, care altfel s-a ingrijit in toti acesti ani sa o tina captiva, si va deveni un om normal care se intretine singur.

Pentru fiecare copil si tanar internat intr-un centru mamut statul suporta costuri cuprinse intre 2000 si 3900 de lei. Milioane de euro se cheltuiesc anual pentru tinerea lor in institutii, bani cu care multi dintre ei ar putea fi recuperati pentru ca apoi sa devina independenti.

Mai intai, cei ramasi intre peretii imenselor case au nevoie sa fie evaluati. Cei cu problem usoare ar trebui mutate in locuinte protejate in care sa invete sa devina autonomi, iar cei cu dizabilitati grave sa fie dusi in institutii de recuperare in care sa primeasca permanent ajutor medical.

Ei sunt copiii lagarelor comuniste deveniti azi adulti. Unora li s-au renovat camerele, altii traiesc in continuare pe ciment. Nu mai sunt goi. Poate nu mai sunt nici flamanzi. Dar au ramas in continuare o povara pentru societate care n-a invatata sa-I accepte. Abandonati de familii, inchisi in cele 400 de centre mare parte adevarate lagare de concentrare, parintii lor sunt cei pusi sa conduca sistemul: presedintii de consilii judetene si sefii directiilor de asistenta sociala. In mainile lor si ale celor din ministrului muncii sta viitorul unor oameni care in ultimii 24 de ani n-au fost invatati nici macar sa ceara ajutor. 

Articol recomandat de sport.ro

Tragerea la sorți pentru preliminariile CM 2026, simulată! Cu cine a picat România în grupa de 5