Mai exact, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de extindere a aplicării prescripţiei în dosarele penale pentru perioada 2014 - 2018 nu este conformă cu dreptul UE.
CJUE a mai stabilit că decizia ICCJ privind prescripţia nu se aplică la dosarele aflate pe rol.
„Curtea precizează că, având în vedere importanţa pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat în dreptul Uniunii, acest drept nu impune repunerea în discuţie a hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat şi care au constatat, în aplicarea deciziei din anul 2022 a ICCJ, prescripţia răspunderii penale pentru fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii", precizează CJUE.
Conform CJUE, pe de altă parte, cu toate acestea, o hotărâre care face obiectul unui recurs în casaţie nu poate, în principiu, să fie considerată o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat.
Legea s-ar fi aplicat retroactiv
Concret, în mai 2022, Curtea Constituţională a dat o hotărâre care reglementa cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, care se aplica pentru perioada 2018 - 2022.
Ulterior, Instanţa supremă a stabilit mai întâi că decizia CCR se aplică retroactiv până în anul 2014.
Problema a fost ridicată la CJUE în dosarul "Lin", în care au fost date două hotărâri privind prescripţia - Lin I (iunie 2023) şi Lin II (16 iulie 2026).
Hotărârea Lin I din 24 iulie 2023 se referea la mai mulţi cetăţeni români condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru evaziune fiscală. Aceştia contestaseră condamnarea lor susţinând că, în temeiul standardului naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (lex mitior), răspunderea lor penală era prescrisă.
Aceşti cetăţeni români se bazau, pe de o parte, pe două decizii ale Curţii Constituţionale a României pronunţate în anii 2018 şi 2022. Aceste decizii invalidaseră o dispoziţie naţională care reglementa cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, astfel încât, pe o perioadă de aproape patru ani, dreptul român nu prevăzuse nicio cauză de întrerupere a acestui termen.
Cetăţenii menţionaţi se întemeiau, pe de altă parte, pe o decizie din anul 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din România, prin care s-a statuat că această inexistenţă a unor cauze de întrerupere a prescripţiei se aplica şi infracţiunilor săvârşite între anul 2014 (momentul adoptării dispoziţiei neconstituţionale) şi anul 2018 (data adoptării primei decizii a Curţii Constituţionale), în temeiul principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
Curţii de Justiţie a UE i s-a solicitat în esenţă să se pronunţe cu privire la conformitatea acestor diferite decizii pronunţate de instanţe române cu dreptul Uniunii, în special cu dispoziţiile care urmăresc combaterea eficientă a fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale UE.
În Hotărârea Lin, Curtea a amintit că statele trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o represiune efectivă a infracţiunilor legate de fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în scopul de a evita un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracţiuni.
Prin urmare, Curtea a statuat că instanţele române trebuiau să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la lex mitior astfel cum fusese consacrat prin decizia din anul 2022 a ICCJ. În schimb, ea a constatat conformitatea cu dreptul Uniunii a deciziilor Curţii Constituţionale a României pronunţate în anii 2018 şi 2022, deoarece acestea puneau în aplicare principiul legalităţii în materie penală şi prezentau un risc sistemic de impunitate de o amploare mai redusă decât aplicarea standardului naţional de protecţie al lex mitior consacrat prin decizia din anul 2022 a ICCJ.
„Hotărârea Lin” din 2024
În urma Hotărârii Lin, ICCJ a statuat însă, în anul 2024, că instanţele române nu pot lăsa neaplicată decizia sa din anul 2022 fără a aduce atingere principiilor legalităţii în materie penală şi interdicţiei "lex tertia".
„În Hotărârea Lin II pronunţată astăzi, Curtea constată în esenţă că această abordare a ICCJ nu este conformă cu dreptul Uniunii", se arată în decizia postată pe site-ul CJUE.
CJUE mai spune că interdicţia impusă prin Hotărârea Lin instanţelor române de a aplica decizia din anul 2022 a ICCJ se înscrie în continuarea unei jurisprudenţe consolidate a Curţii şi prezenta astfel un caracter previzibil.
În plus, Curtea insistă asupra faptului că în Hotărârea Lin a constatat ea însăşi că această decizie din anul 2022 genera un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
„Aşadar, nu poate fi identificată nicio incertitudine în materie, instanţele române fiind obligate să considere, în conformitate cu Hotărârea Lin, că un asemenea risc este stabilit", subliniază CJUE.
Curtea precizează că, având în vedere importanţa pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat în dreptul UE, acest drept nu impune repunerea în discuţie a hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat şi care au constatat, în aplicarea deciziei din anul 2022 a ICCJ, prescripţia răspunderii penale pentru fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Reacția ÎCCJ
În contextul deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Lin II, Instanța Supremă transmite că misiunea sa este aceea de a asigura aplicarea loială, coerentă și previzibilă a dreptului, cu respectarea deplină a ordinii juridice europene, respectiv a dreptului Uniunii Europene, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Constituției României.
Instanța Supremă arată că fidelitatea sa nu aparține unei anumite soluții jurisprudențiale și nici unui rezultat punctual al unei cauze, ci valorilor fundamentale ale statului de drept.
Potrivit precizărilor transmise, Instanța Supremă a aplicat întotdeauna cu bună-credință dreptul european în ansamblul său, valorificând în mod armonizat atât dreptul Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și standardele Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește abordarea adoptată în materia prescripției răspunderii penale, Instanța Supremă precizează că aceasta nu a reprezentat o opțiune între dreptul Uniunii Europene și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dimpotrivă, instanța arată că a aplicat dreptul Uniunii în conformitate cu mecanismul de protecție prevăzut de articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia drepturile consacrate de Cartă care corespund unor drepturi garantate de Convenție trebuie interpretate și aplicate la un nivel de protecție cel puțin echivalent cu cel asigurat de Convenție.
„Numai în măsura în care dreptul Uniunii consacră un standard de protecție superior, acesta prevalează”, precizează Instanța Supremă.
Urmând aceste coordonate, Instanța Supremă arată că a interpretat articolul 49 din Cartă privind principiul legalității incriminării și pedepsei în lumina articolului 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât acesta reprezintă standardul minim de protecție impus de însuși dreptul Uniunii.
Potrivit precizărilor transmise, valorificarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg nu a constituit o abatere de la dreptul Uniunii Europene, ci aplicarea acestuia potrivit regulilor de interpretare prevăzute chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Acest raționament juridic și-a găsit o confirmare explicită în concluziile Avocatului General al Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că interpretarea dreptului Uniunii în materia legalității penale nu poate ignora standardul convențional de protecție impus de articolul 52 alineatul (3) din Cartă.
Instanța Supremă arată că și-a fundamentat opinia pe premisa că dreptul european constituie un sistem coerent de protecție a drepturilor fundamentale, în care dialogul dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie valorificat în mod complementar, și nu privit ca o alternativă între două standarde concurente.
„Într-o Europă a dreptului, loialitatea unei instanțe supreme nu se măsoară prin fidelitatea față de o anumită soluție, ci prin consecvența cu care aplică principiile comune care fundamentează ordinea juridică europeană”, transmite Instanța Supremă.
Aceste principii presupun respectul pentru jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru standardele Convenției Europene a Drepturilor Omului și pentru valorile constituționale naționale, interpretate într-un dialog judiciar permanent și în spiritul protecției efective a drepturilor fundamentale.
„Instanța Supremă își va exercita această misiune cu aceeași responsabilitate și echilibru, având ca unic reper aplicarea corectă a dreptului și protejarea drepturilor fundamentale”, se mai arată în precizările transmise.
