Romania, te iubesc: Cum sa castigi prost dintr-o afacere de miliarde de euro? Reteta o detin romanii

Nici meseriasii pielari din vestul tarii, recunoscuti pentru minunatiile pe care le confectioneaza nu reusesc macar sa-si deschida un magazin la Bucuresti, in schimb sunt celebri in Italia pentru ca lucreaza excelent, la preturi derizorii.

De ce nu isi dezvolta doamna Iuliana propria linie de confectii ca sa vanda un produs mai valoros decat forta de munca bruta? Ca nu poate.

"Cheltuielile cu promovarea sunt foarte mari. Nu poti sa te limitezi la sume foarte mici, facem trei bluze si ne ducem intr-un bazar sa le vindem, nu asta e. Pe zi facem aproape 20.000 de produse, numai sa le numeri, dar ca sa si concepi?! Ca sa vinzi 20.000 de produse trebuie sa fie exact ce vrea piata, exact unde vrea piata, noi nu putem sa facem asta", spune Iuliana Dinoiu, actionar si director fabrica.

Profit mai mare face fabrica din imobiliare. Adica a modernizat halele goale si le-a inchiriat unor japonezi, care fac sisteme de cabluri pentru fabrica de masini de la Craiova. La inaugurare a fost insusi premierul Romaniei.

Citește și

Pensii de lux “la comanda”. Cine sunt oamenii care iau 2000 de lei/luna, fara sa fi fost angajati

Trucul prin care s-a câștigat marele premiu de peste 9 milioane de euro la 6 din 49. Biletul a costat 4.413 lei

Doamna Iuliana se uita cu jind la chiriasi si spune ca ar merita si ea ceva atentie sau facilitati fiscale.

Japonezii au investit in Romania peste 80 de milioane de euro si pot oricand sa plece in Bulgaria, daca nu le convine la noi. Asadar ne bucuram ca folosesc si ei ce avem noi mai bun: mana de lucru ieftina si ingrijorata pentru ziua de maine.

"Auzim mereu ca noi ii sustinem pe cei care fac firme, noi nu le facem. Noi facem o munca care ne va ajuta sa ne dezvoltam, ce-i aia sa creezi firme, adica faci o hartie, o inscrii si hartia aia iti va aduce nenumarate succese, nu. Din 10 linii de produse, as incepe cu una, as incepe cu 2, un brand propriu. Cand te duci la bal ori te imbraci de bal, ori nu te duci", mai spune Iuliana.

Asa ca nu se duce. La bal merge in schimb Venera Arapu. Inca din '97, cand si-a prezentat propria colectie la Saptamana Modei de la Paris, la concurenta cu Yves Saint Laurent, Christian Lacroix.

E printre putinii romani care au reusit sa-si vanda propriul brand in strainatate.

Venera Arapu lucreaza intr-o atmosfera boema. Un birou de creatie, un domn constructor de tipare care n-are nici in clin nici in maneca cu computerul, ci construieste cu propriile maini ce gandeste ea si 10 croitorese care nu lucreaza robotic, pe faze, ci construiesc fiecare haina, de la cap la coada.

E vorba nu doar de mana de lucru bruta, ci de export de valoare adaugata: in China, Japonia, Coreea de Sud, Orientul Mijlociu sau Rusia. Noua ei colectie e "un stilism de-a gata".

A trecut prin toate fazele din industria modei: a creat la Paris special pentru Givenchy, a fost proprietar de fabrica, a avut chiar un lant de magazine prin tara, ba chiar a deschis propria firma la Paris.

Venera Arapu prefera sa faca unicate. Nici nu incearca sa faca productie de serie. Vinde putin, dar scump si castiga foarte. De ce si-ar bate capul?

In schimb ideea brandului romanesc pentru care sa se inghesuie poporul la cabina de proba, asa cum o face la brandurile importate, nu e moarta.

La atelierul Venerei Arapu vin in practica tineri studenti la design, care viseaza la propria colectie.

Aici descopera realitatea pe care nu o invata la facultate: sa coasa, sa faca haina si deosebita, si comoda, nici prea scumpa, dar nici prea ieftina, ca-i de duzina.

Romania are talent creativ dar, ca sa te observe cineva trebuie sa mergi la targuri internationale. Doar trei zile costa cateva mii de euro, plus transportul colectiei, pe care trebuie s-o faci din banii tai. Cine-ti da insa credit pentru asa ceva?!

Mai totul e din import si evident scump. Pana si linia cu care croieste domnul Bela e o inventie japoneza si a costat 40 de dolari!

In acelasi punct mort sunt si fabricile romanesti: care au capacitate de productie, dar n-au capul limpede care sa le creeze o colectie proprie.

Si uite asa, fabricantii de confectii se multumesc cu comenzile mari din afara, pe bani putini, dar siguri si nu risca sa-si scoata propriul nume in lumea modei, iar designerii romani nici nu vor sa auda de fabrica de serie. Viseaza sa dea lovitura cu vreo vedeta care le va imbraca vreodata creatia.

Extrem de putini reusesc - ca Ingrid Vlasov sau Dinu Bodiciu, ale caror creatii au fost promovate de insasi Lady Gaga. Restul se reprofileaza.

Singurul care poate transforma o intalnire intre designer si fabricant in brand romanesc profitabil e investitorul, care inca n-a aparut in industria textila romaneasca. Fiindca realitatea economica e dura.

Cei mai multi producatori romani care s-au incumetat sa-si prezinte in magazine propriul nume sunt jalnici: diferenta dintre un produs facut pentru export si cel pentru piata interna e deranjanta: facute de aceleasi maini, hainele sunt triste, parca nici cusaturile nu mai stau pe ele.

Materialele sunt ieftine, croiul parca nu mai e acelasi cu cel pentru export. Iar vanzarea e un chin, fiindca pretul e la fel de mare ca-n magazinele straine din mall. Normal ca alegem mall-ul. Iar daca ar folosi materialele pe care lucreaza pentru export, ca sa-si alcatuiasca propria colectie, fabricantii romani spun ca preturile in magazin ar iesi atat de mari incat n-ar mai vinde nimic. Fiindca romanul nu e pregatit sa plateasca pe un "made in Romania" frumos, dar necunoscut mai mult decat pe un brand consacrat.

La Orastie, din faimoasa Vidra care exporta blanuri de lux in toata Rusia, a ramas ruina. Meseriasii care au lucrat acolo s-au imprastiat in mici ateliere. Sunt vreo 40 in zona, dar dupa 20 de ani de economie libera, nici unul n-a reusit sa faca valva cu numele sau nici la Paris, si nici macar la Bucuresti.

Au ramas la stadiul de magazinase prin care trec nostalgicii in excurisa lor anuala la Orastie, special pentru garderoba de iarna.

Cand a fost prima oara "la contractari" in Italia, domnul Gabi s-a intors cu coada intre picioare. L-a dus de mana un coleg de breasla, care l-a pus fata-n fata cu italianul. Marea negociere s-a incheiat de la prima intrebare: cate haine poti face pe luna? 150 n-a fost raspunsul corect.

S-a intors la negocieri cu o capacitate de productie de 500 de haine pe luna. Si de atunci business-ul merge snur, desi nu i-a vazut niciodata la fata pe gigantii modei pentru care lucreaza.

Si nu cumva sa se apuce sa vanda prin magazine modelele la care lucreaza. Fiindca sunt colectii de lux, in serii mici de 50 - 60 de bucati. Patentul expira abia dupa 2 ani, apoi e liber sa faca ce vrea cu ele.

Exportatorul italian castiga inzecit din export, fiindca el vinde un intreg concept, nu doar o simpla haina. Odata atasata eticheta de renume, produsul are valoare.

Omul s-a gandit sa-si dezvolte propriul brand. A si vandut cateva sute de blanuri, culmea, in Grecia, dar l-a pus cu botul pe labe criza si incalzirea globala.

A incercat sa vanda si in mall-uri, dar magazinele vindeau putin si dadeau banii cu taraita. In plus, marele dezavantaj e lipsa materiei prime, pe care o importa din Italia.

Plus ca ciobanii romani nu conserva pielea ca italienii. Nu-i mare branza, doar ca trebuie presarata cu sare imediat dupa taiere.

Ca sa se apuce serios de productie proprie, omul se gandise sa cumpere vechea argasitorie a fostei fabrici Vidra, dar s-a lasat pagubas. Statia de epurare a apei uzate l-ar fi costat 500.000 de euro dintr-un foc, plus ca oamenii priceputi au fost demult concediati si au plecat in lume la lucru.

Asa ca pielea romaneasca se valorifica tot ca materie bruta, la export o cumpara turcii cu 25 de lei pielea de pe un miel. Iar lana, in loc sa fie transformata in tricotaje si postavuri, ajunge pe foc.

Fiindca n-o mai vrea nimeni! Spalatoriile, vopsitoriile si fabricile de postav s-au inchis. Sunt ruine si asteapta investitorii imobiliari. Cativa oieri au reusit macar sa exporte.

In constructii. Dar pretul pe kilogram e derizoriu: contravaloarea unei cutii de chibrituri.

Si in timp ce Romania exporta pe nimic tot ce are mai de pret, importurile ne usuca. Domnul Gabi cumpara din straini totul: foarfece, nasturi, fermoare.

Deocamdata lohnul e din nou pe val in Romania. Mai toate marile branduri europene lucreaza cu romani.

Dar fenomenul lohn e ciclic: odata cu cresterea cererii, creste si pretul fortei de munca, iar marii clienti vor cauta din nou pietele mai ieftine din est. La fiecare ciclu, zeci de fabricute dau faliment, iar oamenii raman pe drumuri. In final, tot brandul propriu este singura sansa de a da valoare muncii.

Domnul Gabi recunoaste ca e multumit de viata lui: cata vreme executa perfect comenzile italienilor, banii curg. De ce sa-si bata capul cu planuri de afaceri riscante?!

Si uite-asa unde nu-i cap, nu-i nici banul ce trebuie investit ca sa ofere locuri de munca si sa scoata profit pur romanesc. Asa ca vai de mana de lucru. Fiindca in industria textila globala Romania ramane una din multele piete ieftine de muncitori necalificati. Si atat.

Articol recomandat de sport.ro

FOTO Fostul jucător de la Real Madrid și-a tatuat numele copilului, apoi a aflat că nu el este tatăl