Filosoful Arthur Schopenhauer considera că anumite zgomote sunt adevărați „ucigași ai gândirii”, în timp ce stoicul Seneca susținea că omul își poate antrena mintea să se ridice deasupra vacarmului, scrie Psychology Today.
Schopenhauer considera zgomotul un dușman al gândirii
Arthur Schopenhauer a fost unul dintre cei mai cunoscuți critici ai zgomotului. În eseul său „Despre vacarm și zgomot”, publicat în 1851, filosoful condamna sunetele inutile, în special pocniturile de bici de pe străzile înguste și răsunătoare.
Acesta a asociat intoleranța la zgomot (misofonia, adică „ura față de sunete”) cu inteligența și creativitatea.
Schopenhauer considera că zgomotul poate distruge concentrarea și poate întrerupe procesul gândirii. El susținea că persoanele sensibile la sunete sunt adesea mai receptive la argumente, poezie și artă, în timp ce oamenii care nu sunt deranjați de zgomot ar putea fi mai puțin sensibili la impresiile intelectuale.
Pentru filosof, concentrarea era capacitatea minții de a rămâne îndreptată asupra unui singur punct sau obiect. Atunci când această stare este întreruptă, mintea își pierde o parte din putere, asemenea unui diamant spart sau unei armate dispersate.
„Cu siguranță, există oameni, ba chiar foarte mulți, care vor zâmbi când vor afla de situația mea dificilă, deoarece ei nu sunt sensibili la zgomot. Însă tocmai acești oameni sunt cei care nu sunt receptivi la argumente, idei, poezie sau artă, pe scurt, la niciun fel de stimul intelectual. Acest fapt poate fi atribuit structurii grosiere și consistenței dense a țesuturilor lor cerebrale.” - a scris Schopenhauer.
Diferența dintre sunet și zgomot ține și de percepție
Nu orice sunet este zgomot. Cântecul păsărilor, murmurul unui pârâu sau valurile care se sparg de țărm pot fi plăcute, în timp ce zumzetul unui aparat de aer condiționat, plânsul copiilor sau țipetele oamenilor pot deveni deranjante.
Diferența nu ține doar de acustică, ci și de felul în care percepem ceea ce auzim. Dacă un sunet este considerat important, semnificativ sau frumos, există mai puține șanse să fie perceput drept zgomot. În schimb, sunetele care ne risipesc energia, în loc să ne ajute să ne concentrăm, pot deveni o sursă de iritare.
Seneca susținea că omul se poate ridica deasupra zgomotului
Spre deosebire de Schopenhauer, stoicul Seneca nu considera că eliminarea zgomotului este singura soluție. În „Scrisorile către Lucilius”, el povestește despre zgomotele unei băi romane aglomerate, de la gemetele celor care ridicau greutăți până la loviturile maseurului, stropii din piscină și strigătele celor care se ocupau de îngrijirea corporală.
În ciuda acestui vacarm, Seneca susținea că poate continua să citească și să scrie. Pentru el, zgomotul nu era diferit de sunetul valurilor sau al apei care cade.
Filosoful considera că omul își poate antrena mintea să nu se lase distrasă de lucrurile din afara sa. În plus, el vedea această capacitate drept o încercare a tăriei sufletești și a virtuții.
Liniștea exterioară nu garantează liniștea interioară
Potrivit lui Seneca, zgomotul ne deranjează în măsura în care se întâlnește cu propria noastră agitație emoțională. Dacă mintea este liniștită, sunetele din jur pot deveni mai ușor de suportat. În schimb, furia, frica, lăcomia sau invidia pot tulbura omul chiar și într-un loc liniștit.
Seneca considera că adevărata liniște este starea în care o minte rațională se poate odihni. Somnul, în sine, nu rezolvă neliniștile dacă omul nu reușește să-și liniștească gândurile prin rațiune.
Totuși, capacitatea de a ne concentra în mijlocul zgomotului nu înseamnă neapărat că această concentrare este la fel de profundă sau de puțin obositoare ca într-un mediu liniștit.
Uneori, evitarea zgomotului rămâne soluția cea mai simplă
Seneca recunoștea că, după ce și-a pus la încercare capacitatea de a suporta vacarmul, omul poate alege să îl evite sau să îl ignore. Exemplul oferit este cel al lui Odiseu, care și-a astupat urechile și le-a cerut oamenilor săi să vâslească mai repede pentru a trece de Sirene.
Cele două perspective evidențiază modalități diferite de a privi zgomotul. Schopenhauer sublinia efectele acestuia asupra gândirii și concentrării, în timp ce Seneca punea accentul pe capacitatea omului de a-și controla reacțiile.
