„Trebuie să te lași purtat de proiect”: Mélody Boulissière despre 10 ani de muncă pentru un film de 14 minute

Mélody Boulissière, animatoare și regizoare franceză, a ales să nu aștepte să fie invitată la masă și-a construit propriile proiecte, de la un scurtmetraj la Cannes până la un serial pentru France Télévisions.

În această săptămână se află la București, unde va susține un masterclass deschis publicului larg în cadrul programului SYAA, susținut de PRO TV.

Cum explici ce faci tu când te întreabă cineva la o petrecere? „Animator" poate fi neclar pentru majoritatea oamenilor.

Așa e! De obicei mă prezint ca fiind regizoare de filme de animație. În majoritatea cazurilor - și mai ales la o petrecere - tot nu e clar, așa că imediat adaug că fac “desene animate… care se difuzează la televizor? Tom și Jerry?” și, abia atunci oamenii încep să aibă ochii strălucitori și mesajul este transmis. N-ai cum să dai greș cu Tom și Jerry.

„Simply Divine" pornește de la povestea unei românce de 91 de ani care povestește, pentru prima dată, o dragoste din tinerețe întreruptă de război. De ce această poveste? Ce te-a făcut să simți că merită spusă?

Povestea Nușei, protagonista filmului, e una care m-a înduioșat din prima clipă. Ca realizatoare de film, caut mereu povești simple, autentice, universale. Dar în plus, am rezonat ca femeie la povestea de dragoste dulce-amăruie a acestei tinere, care în 1939, la 16 ani, s-a îndrăgostit de un soldat, în preambulul celui de-al Doilea Război Mondial. Faptul că ceva ce părea o dragoste copilărească s-a transformat într-o epopee întinsă pe durata a trei sferturi de secol m-a atins. E o poveste dintr-o altă lume, cu alte coduri sociale, o lume dispărută, în care declarațiile de iubire, scrisorile de dragoste, gesturile de tandrețe, aveau o greutate și o anvergură ce poate părea desuetă în viteza vremurilor în care trăim. În același timp, e povestea bunicii lui Bogdan Stamatin, partenerul meu. A văzut potențialul poveștii, a vrut să facă un film care să o memorializeze, iar eu am acceptat să colaborăm (deși îl cunoșteam abia de câteva luni). Era în 2014. Am înregistrat atunci 3 ore de material audio cu Nușa. Un an mai târziu a decedat. Zece ani mai târziu, în 2024, aveam să terminăm și noi filmul, și să comprimăm întreaga poveste în 14 minute. Deși sunt franțuzoaică, iar povestea e una din Bucovina, am știut că întregul mapamond se va putea regăsi în această poveste și se va chestiona asupra propriilor legături familiale.

Care a fost cel mai greu moment în procesul de a face „Simply Divine" și cum ai trecut peste el?.

Unul dintre cele mai dificile lucruri este să lucrezi cu persoana cu care îți împarți viața! Dar e și intens și provocator și plin de momente de descoperire minunate (atât asupra filmului cât și despre noi înșine). Și să păstrezi încrederea că proiectul va vedea lumina zilei, într-un final. Ne-a luat foarte mult timp să găsim modalitatea de a combina vocea Nușei, fotografiile și picturile animate. Este un scurtmetraj de 14 minute, dar au trecut 10 ani între prima idee și exportul final al filmului. Un proces îndelungat marcat de câteva borne. Descoperirea arhivei foto Colecția Costică Ascinte (mulțumiri Cezar Ionescu și Muzeul Județean Ialomița pentru munca extraordinară de conservare și valorificare), care conține numeroase imagini de cupluri formate din tineri soldați și tinere femei (ne-am dat atunci seama că avem materialul plastic necesar !). Rezidența artistică de la Abația Fontevraud. Semnarea contractului cu producătorul nostru, Novanima. Finanțările. Co-producția cu Amopix Studio. Atragerea finanțării CNC București (de la a treia încercare), grație co-producătorului român, Safe Frame. Ehe, poveste lungă!

Patouille & Momo a pornit ca o idee între prietene și a ajuns un serial pe France Télévisions. Dar între idee și ecran au fost câțiva ani buni. Ce înseamnă concret să lupți pentru un proiect atât de mult timp?

Da, am co-regizat Patouille & Momo împreună cu Inès Bernard-Espina și Clémentine Campos, două dintre cele mai bune prietene ale mele. Persoane extraordinar de talentate !

Ideea ne-a venit în ianuarie 2018 și am terminat producția serialului în ianuarie 2026, adică 8 ani mai târziu. Trebuie să știți că, în acești 8 ani, au fost aproape 3 ani în care nu s-a întâmplat mare lucru. Am dezvoltat proiectul până în 2020, când am realizat un episod pilot. Dar, până când France Télévisions a aprobat achiziționarea seriei și producătorii au găsit finanțarea, am început producția abia la începutul anului 2024. Între timp, am profitat de ocazie pentru a face scurtmetrajul meu “Simply Divine”. În total, serialul a fost realizat în doi ani. Totuși, începusem să scriem înainte.   Nu știu dacă „a lupta” este termenul potrivit, având în vedere că, în toți acești ani, evoluăm atât din punct de vedere tehnic, cât și mental. Mai degrabă trebuie să ne adaptăm la evenimente, să ne acomodăm, să modificăm așteptările și dorințele în timp. Trebuie să aducem mereu ceva nou, să ne provocăm felul în care vedem lucrurile.   Aș spune mai degrabă că ne lăsăm purtați de proiect în tot acest timp. Trebuie să mergem înainte, să continuăm să ne lăsăm purtați, fără a uita dorința care ne face să vibrăm.

A durat atât de mult și pentru că e un serial pentru copii despre plante, nu exact ce și-ar dori orice producător. Cum convingi pe cineva să finanțeze ceva în care crezi, dar pe care piața nu-l cere în mod evident?

În primul rând căutând bine în interiorul tău motivele pentru care crezi în idee, de la început. Odată ce-ai înțeles și-ai interiorizat punctele forte ale proiectului, lucrul ăsta, încrederea, se transmite aproape non-verbal. Cu Patouille știam toate trei, autoarele, că avem un concept excelent. Apoi a fost doar un efect de domino. Emmanuel-Alain Raynal de la Miyu Productions a fost imediat entuziasmat de proiect. La fel și Joseph Jacquet de la France Télévisions.

Producătorii ambițioși vor proiecte ambițioase. În serial, ideea e să vedem plantele în mișcare, să arătăm că sunt ființe vii, că trăiesc și că putem învăța să le iubim, chiar și pe cele mai banale dintre ele. Însă, dincolo de subiect, ceea ce contează sunt personajele și emoțiile pe care le transmitem cu ajutorul lor. Dacă în plus reușim să aducem și un strop de umor și să facem copiii să se îndrăgostească de lumea plantelor, eu zic că am făcut o treabă bună.

A durat mult timp, deoarece cererile de finanțare și achizițiile interne în companii precum France Télévisions necesită timp. Ne-am transmis bine intențiile, am scris niște dosare bune: astfel majoritatea subvențiilor pe care le-am solicitat ne-au fost acordate. Animația durează și ea mult timp, animăm 5 secunde pe zi și pe persoană. Am propus, de asemenea, o serie colorată manual, cu pasteluri. Nu mai există serii realizate manual. Echipele au fost încântate să lucreze manual și să nu petreacă toată ziua în fața computerului. Proiectul nostru e ușor atipic, nu se înscrie neapărat în tiparul serialelor formatate pentru o largă piață internațională. Dar piața franceză este mai complexă și absoarbe și proiecte mai poetice și creative. Sperăm să nu fie singura, ne-am bucura să-i vedem pe Patouille și Momo și în România!

SYAA există pentru că deși majoritatea studenților la animație sunt femei, foarte puține ajung să conducă propriile proiecte. Cum arată asta în practică? Ce se întâmplă pe drum?

Când dezvolți un proiect de animație, nu poți controla totul. Să fii bun la scenariu, decoruri, personaje, animație, montaj... înseamnă să ai multe competențe diferite. Cu toate acestea, când ești la început în acest domeniu, ai adesea impresia că ar trebui să știi să faci totul. Acest lucru se datorează în special faptului că, în școlile de animație, filmele sunt realizate de cele mai multe ori individual. Așadar, ne obișnuim să trebuiască să gestionăm totul. Dar, în realitate, nu e neapărat așa. Animația este, înainte de toate, o muncă de echipă. Avem nevoie să lucrăm cu alte persoane, să împărtășim competențe și idei. Iar când nu avem încă resursele sau colaborările potrivite, uneori ne vine să renunțăm.

Pentru ca proiectele să existe, este nevoie și de locuri unde să te poți forma și unde să întâlnești interlocutorii potriviți. Industria trebuie să ajute și proiectele, autorii să ajungă la un proiect vandabil. Nu știm totul. Adesea, problema este că nu există finanțare suficientă sau locuri unde să te formezi sau să întâlnești persoanele potrivite. Este foarte bine că SYAA există, deoarece permite partajarea resurselor și a cunoștințelor, dar poate mai important, a încrederii.

Tu ai reușit să construiești o carieră pe proiectele tale. Care a fost strategia – sau a fost mai degrabă un șir de decizii luate din instinct?

Sincer, sunt privilegiată. Sunt norocoasă pentru că-mi desfășor activitatea în Franța, o țara care acordă prin CNC finanțări importante, meritocratice, consistente, după un calendar clar. În plus, regiunile țării contribuie și ele, la rândul lor, cu fonduri pentru cinema.

Nu sunt suficient de pricepută din punct de vedere tehnic pentru a stăpâni totul și, fără ajutorul echipelor mele și, prin urmare, fără finanțare, nu aș fi reușit să-mi realizez proiectele. Nu cred că aș face animație dacă nu aș fi studiat și nu aș lucra în Franța. Aș face ceva artistic, cu siguranță, dar poate ceva mai solitar, cum ar fi pictura sau ilustrația, dar nu animație.

Personal, ceea ce mi-a fost de ajutor a fost să am avut două proiecte în același timp. Astfel, când unul este în pauză, celălalt poate avansa.

Apoi, am totuși o mică strategie: m-am apucat de alergarea pe distanțe lungi, și am învățat să-mi împart cursele la fel ca filmele pe care trebuie să le realizez. Nu trebuie să te gândești la numărul total de imagini sau de kilometri, ci să segmentezi, altfel nu vezi capătul. Și să nu renunți niciodată, să reiei mereu discuțiile cu oamenii când se blochează sau când aștepți (pentru că ne pot uita repede).

Acum, sunt din nou în proces de a scrie noi proiecte, dar industria nu merge prea bine, vom vedea dacă voi reuși să finanțez următoarele proiecte. Viitorul este incert, există din ce în ce mai puține finanțări, dar asta nu e în puterea noastră să controlăm. Tot ce putem face e să mergem înainte.

Ce le spui tinerelor animatoare care vin la tine cu proiecte bune, dar nu știu cum să intre în industrie?

Să crezi în proiectul tău, chiar dacă sunt momente de îndoială, dificultăți sau refuzuri. E normal să fie greu. Viața de artist este o alternanță de momente aparent contradictorii. Bogdan îmi spune că e o vorbă în română: “asta-i viața de artist, ziua vesel, noaptea trist”. Eu una sunt (mai) mereu veselă, pentru că mă condiționez să iubesc procesul mai mult decât rezultatul. Uneori, lucrurile care nu funcționează sunt acolo pentru a ne ajuta să vedem proiectul într-o altă lumină și să îl facem să evolueze în direcția potrivită. Pentru a intra în industrie, în primul rând trebuie s-o înțelegem. Să-i înțelegem mecanismul, dorințele și să analizăm rolul fiecărei persoane care o compune. Să-i înțelegem etapele, de la preproducție la producție, postproducție și difuzare. Să înțelegem rolul producătorului și al difuzorului. Când suntem la început, punem producătorul pe un piedestal. Eu cred că trebuie să-l vedem la același nivel cu noi. Un producător sau o producătoare este cineva care crede în proiect, este alături de noi, este un coleg. Dacă nu vrem să colaborăm sau nu avem aceeași viziune asupra lucrurilor, nu poate funcționa. De asemenea, trebuie să înțelegi unde vrei să ajungi în această industrie. Nu este același lucru să realizezi un film autoprodus, extrem de liber, fără constrângeri, sau să vrei să realizezi un film sau un serial pentru un public specific, pentru un distribuitor specific. Cu cât proiectul este mai mare, cu atât sunt mai mulți interlocutori și cu atât mai mult trebuie să faci compromisuri (pe bună dreptate sau nu). Cu cât proiectul este mai mare, cu atât mai puțin trebuie să te gândești la final, trebuie să mergi pas cu pas, iar lucrurile vor evolua, se vor transforma. Nu poți ști dinainte forma finală pe care o va lua, trebuie să ai încredere în proces. Iar la final, trebuie să continuăm să ne formăm singure. Să citim fără întrerupere, să experimentăm, să lucrăm.