Istvan Teglas: Limbajul teatrului-dans ii este accesibil oricui
Într-o lume în care multitudinea mijloacelor tehnice ia amploare, teatrul își caută noi forme de a rezista.
Teatrul-dans este un fel de inovației a expresiei artistice, iar despre acest nou gen teatral povestește Istvan Teglas, actorul care a jucat în mai multe producții de teatru-dans, atât în România, cât și în străinătate.
De cât timp există teatrul-dans în România?
Felul ăsta de a aborda dansul sau mișcarea a început de la Trixie Checais, care are o istorie foarte interesantă. Aici intră în discuție și doamna Papa fosta profesoară a lui Gigi Căciuleanu, care a lucrat foarte mult cu actori și care a creat spectacole ce au determinat începuturile teatrului-dans din România.
Ce personalități din lumea teatrului-dans te-au inspirat?
Pe mine mai mult mă inspiră povestea personală a unui coregraf sau a unui dansator. Mă refer la biografie. Dar în modul de lucru nu mă uit pe youtube la nu știu cine și apoi încerc să fac mișcările alea, că mi se pare absurd. M-a influențat foarte mult modul de a vedea mișcarea pe scenă al Vavei Ștefănescu. M-a inspirat și Gigi Căciuleanu, văzându-l live sau pe înregistrări, înainte să lucrez cu el.
Cum te-a inspirat metoda de lucru a lui Gigi Căciuleanu?
Sunt foarte puțini oameni în teatru sau în dans care lucrează după o metodă. Metoda lui nu înseamnă că fac același gen de spectacol, a inventat o rețetă care funcționează perfect. Nu, ci metoda lui este o metodă bine definită la care el a lucrat ani de zile. În spatele metodei este viața unui om care a lucrat mult, care a trăit mult și care a învățat foarte mult.
Crezi că teatrul-dans facilitează internaționalizarea unui proiect?
Sigur că da. Limbajul de care se folosește teatrul-dans e mult mai accesibil pentru oricine, indiferent dacă știu limba celor care joacă în spectacol sau nu. Am lucrat la spectacole de teatru-dans în Elveția, în Statele Unite.
Mișcarea scenică oferă o oarecare prestanță actorului?
Să știi că nu neapărat. Depinde de felul spectacolului. Într-un spectacol în care ai doar un scaun și trebuie să stai și să vorbești o oră, două sau cum se mai întâmplă și într-un spectacol de-al meu (Deseori neobservat, Teatrul Mignon) n-ai cum să te folosești de lucrurile astea. Iar prestanța de care zici tu nu ține neapărat de priceperea ta la mișcare. Prestanța actorului vine de fapt dinăuntru, nu vine dintr-o chestie de corp, adică nu ține de fizicul tău, ține de feeling-ul tău.
Crezi că publicul nu este pregătit pentru teatru-dans?
Nu știu dacă nu este pregătit, dar până nu-i arăți publicului și nu-l obișnuiești cu un spectacol, publicul n-are la ce reacțioana. Spectacolul „D’ale noastre” în regia lui Gigi Căciuleanu de la TNB se joacă și prin țară, la Sibiu, la Târgu-Mureș și în afară, și se întâlnește cu mai multe genuri de public. E foarte bine că se întâmplă acest lucru și ar trebui să se întâmple un pic mai des, pentru că în Ungaria, de exemplu, sau în alte țări, spectacole de teatru-dans se fac des și joacă zilnic. La noi se fac rar și se joacă o dată pe an. Străinii au săli de teatru-dans, au companii, au instituții care se ocupă de teatru-dans, de dans contemporan și altele.
Care sunt diferențele între o trupă de teatru-dans față de una de teatru clasic?
Teatrul-dans e mult mai important din punct de vedere fizic, fiindcă poate fi și foarte periculos. În același timp, nevorbind într-un spectacol de teatru-dans, tu trebuie să te exprimi într-un fel și cumva trebuie să comunici cu partenerul tău ca în teatru, dar altfel. Și atunci e nevoie de o atenție mult mai mare, de o implicare mult mai mare. Eu nu zic că în teatru nu e nevoie, că e nevoie la fel, doar că teatrul-dans nu se poate face fără atenție și implicare.
Au fost situații în care ai jucat și accidentat?
Da, de multe ori. La primul meu spectacol Epopeea lui Ghilgameș în regia lui Dragoș Galgoțiu mi-am rupt un deget, mi s-a rupt o aluniță mare de pe spate și am făcut leziune de menisc la genunchiul stâng.
Ce te motivează să practici teatrul-dans?
Nu știu că a devenit o chestie vitală, cu asta mă ocup. Nu îmi mai pun întrebări din astea „de ce m-am apucat” sau „de ce fac”. Teatrul-dans cumva mi se pare foarte normal. Mă ocup aproape zilnic de acest lucru și e ca și cum mă duc la serviciu.
De ce n-ai renunțat la actorie pentru dans?
În primul rând pentru că am senzația că nu sunt atât de solicitat în zona asta, încât să-mi ocupe tot timpul. Și în al doilea rând pentru că îmi place foarte mult actoria. Vreau să evoluez mai mult în zona actoriei decât în cea a dansului.
La început erai perceput ca un dansator în loc de actor. Cum ești perceput acum?
Nu mai știu cum sunt perceput. Eu aș prefera să fiu perceput din ce în ce mai mult ca actor. Mi-ar plăcea foarte mult să fac film să joc în spectacole efectiv de teatru, unde nu mai e vorba de mișcare. Mi-ar plăcea să fac musical, film.
Interviu realizat de Judy Florescu.
Etichete: Istvan Teglas,
.webp)
