Cum a schimbat sârma ghimpată Vestul sălbatic al Americii
Legenda spune că la finalul lui 1876, un tânăr numit John Warne Gates ar fi construit un țarc împrejmuit cu sârmă, în mijlocul orașului texan San Antonio, scrie BBC.
După aceea, ar fi adunat cei mai duri și sălbatici tauri, pe care i-ar fi băgat în acest țarc și ar fi pus pariuri cu spectatorii privind posibilitatea ca animalele să rupă sârma și să scape. Cu toate acestea, bovinele n-au putut evada, potrivit legendei.
Astfel, vestea privind gardul lui Gates s-a dus, iar comenzile au început să curgă, scrie BBC News. Afișele publicitare de la vremea respectivă au calificat invenția drept „cea mai mare descoperire a perioadei”, iar Gates a descris-o ca fiind „mai ușoară decât aerul, mai puternică decât whiskey-ul și mai ieftină decât praful”. Mai târziu a ajuns să fie cunoscută drept sârmă ghimpată.
BBC comentează că descrierea de „cea mai mare descoperire a secolului” ar putea părea hiperbolică, în condițiile în care oamenii care au numi-o astfel nu aflaseră că Alexander Graham Bell avea să fie premiat pentru inventarea telefonului. În timp ce telefonul este considerat o descoperire transformativă, sârma ghimpată a schimbat Vestul Americii.
Printr-un decret al președintelui Abraham Lincoln, semnat în 1862, fiecare cetățean onest, între care femei și sclavi liberi, a putut cere 160 acri de pământ (n.r -0.6 kilometri pătrați) în teritoriile din Vestul Statelor Unite. Singurele condiții pentru a-l primi erau să construiască acolo o casă și să lucreze pământul timp de cinci ani.
Deși în teorie ar putea suna simplu, preeria era, la acea vreme, un teritoriu vast, neexploatat, care era potrivit pentru nomazi, nu pentru ca oamenii să se stabilească acolo, comentează BBC. Astfel, noii locuitori au avut nevoie să își delimiteze terenurile prin garduri, pentru a împiedica animalele să le strice culturile, însă în acele regiuni nu se găsea foarte mult lemn, pentru construcțiile dorite.
La început, ei au încercat să își facă garduri vii, dar creșteau greu și erau neflexibile. Nici gardurile din sârmă subțire nu au funcționat, pentru că vitele le distrugeau. Astfel, sârma ghimpată a fost răspunsul la problemele fermierilor.
Sârma ghimpată, motiv de disensiune
Dincolo de utilitatea sa, numeroși crescători de vite s-au arătat nemulțumiți de ideea ca oamenii să își delimiteze terenurile construind garduri din sârmă ghimpată, întrucât ei se ghidau după principiul că vitele ar trebui să pască libere pe pășuni. Gardurile au cauzat răni vitelor, uneori infecții care au dus la moartea animalelor.
Când furtunile le prindeau pe câmpuri, vitele rămâneau prinse în sârma ghimpată, astfel că mii de animale au murit, odată cu utilizarea sârmei ghimpate de către noii locuitori ai „Vestului sălbatic”.
Pe de altă parte, aceste evenimente au adus în discuție un alt subiect important: ce înseamnă să fii proprietar de pământ. Filosoful englez de secol XVII John Locke s-a întrebat cum de au ajuns oamenii să dețină pământ, în contextul în care, la începuturile Statelor Unite, nimeni nu deținea nimic.
În acest context, el a argumentat că fiecare persoană este în posesia muncii pe care o face. Astfel, o persoană care lucrează pământul, ajunge să o și dețină.
Astfel, abilitatea unei persoane de a deține o proprietate privată le dă oamenilor un motiv să investească și să sporească ceea ce dețin, fie că este vorba de o bucată de pământ în Vest, un apartament într-un oraș sau o creație intelectuală.
