Reuters: O jumatate de secol de stiri cu Fidel Castro. "Doua lucruri mergeau bine in Cuba: controlul politic si piata neagra"
Agentia de presa Reuters a avut corespondenti la Havana dinaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, iar de la revolutia din 1959, a transmis toate evenimentele majore ale epocii lui Fidel Castro.
Trei corespondenti Reuters - Frances Kerry, Andrew Cawthorne si Anthony Boadle - si-au facut cunoscute lumii o parte din amintirile despre fostul presedinte cubanez, sambata, dupa moartea acestuia la varsta de 90 de ani.
Frances Kerry: In vara lui 1994, Fidel Castro lupta pentru supravietuirea revolutiei. Economia era praf dupa caderea Uniunii Sovietice, care acordase un sprijin vital timp de decenii, iar incercarile de reforme economice lansate de Castro in 1993 mai aveau mult pana sa imbunatateasca viata cubanezilor obisnuiti.
Multi cubanezi erau satui de "Perioada Speciala", cum era denumita de guvern austeritatea economica severa. Ei erau nemultumiti de orele de intrerupere a curentului in fiecare zi, de orele parca nesfarsite de asteptat autobuzele, de efortul de deplasare pe strazile fierbinti si in panta ale Havanei pe biciclete chinezesti greoaie si de lupta pentru a face rost de bunuri elementare cum ar fi un sapun sau un deodorant.
Discursurile lui Castro erau pline de referiri la rezistenta si demnitatea cubanezilor, dar viata reala era adesea mai putin eroica. Oamenii slabisera si glumeau sumbru despre mancarea groaznica si cafeaua facuta de mai multe ori din aceleasi boabe. Cei care vizitau redactia Reuters plecau uneori cu sapunul in buzunar daca mergeau la baie.
Un flux constant de oameni se scurgea spre Florida in ambarcatiuni improvizate, uneori rudimentare pana la nivelul de camere de pneuri. Unii furau barci. Castro denunta Washingtonul si sustinea ca Statele Unite incurajeaza plecarile si culeg fugarii de pe mare, acceptandu-i ca imigranti legali.
Zvonuri despre ceva ce urma sa se petreaca in portul Havana pe 5 august 1994 au declansat o acumulare de ura care s-a transformat intr-un protest antiguvernamental fara precedent in centrul orasului. Tin minte cum imi batea inima in timp ce ma grabeam sa ma intorc in redactie in dupa-masa aceea, ca sa trimit stirea. Era nemaiauzit la acea vreme sa protesteze lumea. Cine putea sti cum va reactiona guvernul? Pierde Castro controlul? Dar, tocmai cand lucrurile pareau ca scapa de sub control, Castro a facut dovada abilitatii politice care il caracteriza si care explica in parte longevitatea revolutiei cubaneze si cu siguranta explica fascinatia de a transmite stiri despre anii sai indelungati la putere.
Demonstratiile au fost imprastiate de fortele de securitate. Insotit de cohorte de sustinatori organizati, Castro a sosit in zona protestelor intr-un jeep si le-a transformat intr-un miting pro-guvernamental. Apoi, ca o lovitura de maestru in zilele urmatoare, a anuntat ca daca Statele Unite nu isi modifica politica fata de emigrantii cubanezi, guvernul cubanez nu va mai incerca sa opreasca oamenii sa plece de pe insula, ci va inchide ochii. Era o supapa de siguranta care a permis plecarea celor mai disperati.
Castro mai permisese revarsarea unui val asemanator de nemultumiri in exodul de la Mariel, din 1980. Mai mult, problema a fost mutata direct la Washington. Pana la sfarsitul verii, 30.000 de cubanezi plecasera. Permitand exodul, Fidel Castro a trimis mingea in terenul presedintelui american Bill Clinton. SUA au fost astfel obligate sa nu mai primeasca migrantii cubanezi salvati de pe mare in Stramtoarea Florida, iar in septembrie s-a ajuns la un acord bilateral asupra unei migratii mai "ordonate", inclusiv prin acordarea a 20.000 de vize anual cetatenilor cubanezi.
A fost o vara plina de disperare si moarte pentru cei de pe plute care n-au supravietuit, dar si o vara care l-a aratat pe Castro in culmea vicleniei si incapatanarii.
Andrew Cawthorne: In timpul sederii mele in Cuba (1998-2002) nu era greu sa dai peste vorbaretul comandant suprem. Noi, micul corp de presa de la Havana, il urmaream la inaugurari de statui, intalniri de solidaritate ale femeilor, despartiri de demnitari la aeroport, iar Castro, cu silueta lui inalta, se abatea adesea la o vorba. Uneori povestile erau nedorit de lungi, pe subiecte profund plictisitoare, la ore groaznice, iar alte ori cateva cuvinte taioase ne faceau sa fugim spre redactii pentru a transmite lumii. "A! Rubio (blondul) de la Reuters!", zicea cand ma vedea. "Ce-ti mai face sotia?" (venezueleana, un punct in favoarea mea din partea cubanezilor). Sau: "Ei? Ce-ti spun stapanii tai de la Washington sa scrii azi?". Asta era riposta lui permanenta cu care facea economie de timp la intrebarile incomode.
O data m-a chemat pe mine si alti trei sefi de agentii pentru o mustruluiala la ora unu noaptea, intr-un birou auster din Palatul Revolutiei, pentru o stire. Audienta a inceput cu cuvinte furioase care intimidau, venind din partea unui Castro cu fata de Zeus, care sedea intr-un fotoliu in fata noastra. Insa, dupa ce s-a calmat, problemele s-au terminat cu niste rasete si o poveste pentru a doua zi in blocnotesul meu.
Ceva de genul "Fidel Castro e 'sanatos ca un adolescent' dupa zvonuri de boala". Apoi erau dezbaterile stanjenitoare in direct la televiziune. O data, cand am incercat sa deviez spre politica subiectul indicat al parti-pris-ului cubanez in privinta dopajului in competitiile sportive internationale, m-a pus la punct in fata natiunii: "Sa nu crezi ca nu te cunosc, ca nu stiu ce intentii ai si cu cine vorbesti".
A doua zi, telefonul imi suna continuu de la apelurile dizidentilor cubanezi care imi "multumeau" ca l-am "infruntat" pe Comandante, asa ca am hotarat sa-mi iau liber o saptamana ca sa nu mai fiu in centrul atentiei pe insula.
Totusi, intr-o statiune indepartate de pe litoral, directorul m-a recunoscut de la televiziunea de stat si mi-a oferit o strangere de mana calduroasa, o camera gratis si un cos urias cu fructe. Culmea intalnirilor a fost un dineu extraordinar care a tinut toata noaptea, spre sfarsitul lui 1999, daca tin bine minte. In ciuda a ceea ce parea o perioada neobisnuita in istorie, cu acces decent al corespondentilor straini la Fidel Castro, noi eram un grup dificil si ne plansesem in gura mare politrucilor ca au trecut saptamani de cand n-am mai vorbit cu barbosul.
Raspunsul a fost tipic pentru Castro. Vreti acces? Bine, veniti la cina la mine si intrebati ce vreti, toata noaptea! Am intrat intr-o sufragerie mare din Palatul Revolutiei pe la 6 dupa-masa si am luat loc la o masa uriasa cu principalii sai ministri, in timp ce Castro vorbea intr-una fara sa ia o imbucatura, iar servitorii sai ne tratau cu mancare si vin. Pe la patru dimineata, abia strecurasem cate un cuvant in raspunsurile lui cu orele la doar cateva intrebari si ne strigam unii pe altii din priviri, "cum scapam de aici?". Cand un coleg desemnat era gata sa se ridica si sa multumeasca politicos, dand semnalul de plecare, un altul i-a pus dezastruos lui Castro o intrebare echivoca despre "punctele lui de vedere despre intrarea Americii Latine in secolul 21".
In felul sau tipic, didactic si cu vorbe multe, ne-a prezentat intr-adevar punctele sale de vedere, incepand cu Patagonia in sud si ajungand aproape de America Centrala pe cand rasarea soarele. Asta a parut sa-l trezeasca din meditatie si ne-a condus la iesire. Cum petrecuseram mare parte din dupa-amiaza din ajung gandindu-ne la cele mai iscoditoare intrebari posibile si presupunand ca in calitate de corespondenti incercati n-o sa fim dusi de nas de batranul cel viclean, am plecat fara nimic nou si ne-am dus catre paturile noastre epuizati si pacaliti.
Anthony Boadle: Am ajuns la Havana in 2002, cand Fidel Castro se confrunta cu o amenintare fara precedent din partea opozitiei interne, organizate intr-o retea la scara nationala de catre dizidentul catolic Oswaldo Paya. Dupa cateva zile, miscarea declansata de acesta mergand pe bicicleta ca sa distribuie manifeste a primit un impuls puternic de la fostul presedinte al SUA Jimmy Carter. Intr-un discurs la Universitatea din Havana, cu Castro in primul rand, Carter a mentionat Proiectul Varela al lui Paya, o petitie semnata de 11.000 de cubanezi care insistau pentru reforme democratice.
In conformitate cu conditiile vizitei lui Carter, presa de stat din Cuba trebuia sa redea exact cuvintele acestuia, iar ziarul Partidului Comunist, "Granma", a fost obligat sa retipareasca dupa doua zile intregul discurs, cu tot cu mentiunea respectiva. A fost prima data cand majoritatea cubanezilor au aflat despre miscarea lui Paya, care a continuat sa se raspandeasca pe insula. Dar nu pentru multa vreme.
In martie anul urmator, cand intreaga lume era atenta la invazia SUA in Irak, guvernul lui Castro a arestat 70 de dizidenti si a frant coloana vertebrala a miscarii lui Paya. Pana in ziua de azi, grupurile dizidente din Cuba au ramas un corp divizat, bine infiltrat de politia politica.
Unui prieten diplomat ii placea sa spuna ca doua lucruri merg excelent in distopia orwelliana tropicala a lui Castro: controlul politic si piata neagra. Traiul in Havana era un efort continuu de a afla de unde sa cumperi bunuri de uz casnic, dar cea mai rea parte a "Perioadei Speciale" trecuse deja si, odata ce aflai cum sta treaba, nu trebuia decat un apel de pe telefonul mobil ca sa ti se livreze la usa o cutie de trabucuri Montecristo sau homari proaspeti.
Oficialii guvernamentali cubanezi care se ocupau de mine erau politicosi si prietenosi, dar fermi cand era vorba de frecventele admonestari. In mod ironic, nu le placea sa fie numiti tara comunista, desi Partidul Comunist era singura optiune. O regula de supravietuire pentru corespondentii din Havana era vitala: nu invita niciodata dizidenti acasa, doar la redactie, unde personalul infiltrat poate informa autoritatile.
Cand a devenit evident ca pentru mine casa era casa, nu mi-au mai ascultat telefonul. Autoritatile cubaneze nu m-au hartuit niciodata, dar mi-au retras viza in 2008 si a trebuit sa plec. Dupa cateva luni, in incercarea de a discredita corespondentele mele din insula, un dizident devenit informator al guvernului a afirmat la televiziune ca l-am prezentat sefului statiei CIA intr-o noapte, pe o alee intunecoasa - o acuzatie comica, fiindca l-am cunoscut in locuinta unui diplomat american.
Accesul la informatii nu era niciodata usor intr-un guvern unde nicio oficialitate nu indraznea sa vorbeasca in afara liniei, iar intrebarile erau transmise lui "el Jefe".
Am reusit sa schimb doua vorbe cu Castro de cinci ori. O data, ca raspuns la o intrebare de 10 secunde despre relatiile cu SUA, am primit de la el un raspuns de 45 de minute in care s-a referit inclusiv la pactul Ribbentrop-Molotov dintre nazisti si sovietici.
