Ce este NATO, de ce a fost creată și ce scop are. Totul despre Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
NATO, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, a fost înființată în 1949 cu scopul de a acționa ca un factor de descurajare la amenințarea expansiunii sovietive în Europa, după al Doilea Război Mondial.
Dincolo de acest aspect, Statele Unite au văzut organizația ca pe un instrument de prevenire a reapariției tendințelor naționaliste în Europa și de promovare a integrării politice continent.
Cu toate acestea, originile NATO se găsesc în anul 1947, când Regatul Unit și Franța au semnat Tratatul de la Dunkerque ca o alinață pentru a contracta eventualitatea unui atac german în urma războiului.
Cei 12 membri fondatori ai alianței politice și militare sunt: Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Norvegia și Portugalia.
În esență, organizația acționează ca o alianță colectivă de securitate ce are scopul de a asigura apărare reciprocă prin mijloace militare și politice dacă un stat membru este amenințat de o țară externă.
„Părțile convin ca un atac armat împotriva unuia sau mai multor membri în Europa sau America de Nord să fie considerat un atac împotriva tuturor acestora și, în consecință, convin că, dacă are loc un astfel de atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini partea sau părțile atacate prin luarea de îndată, individual și de comun acord cu celelalte părți, acțiunile pe care le consideră necesare, inclusiv utilizarea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea zonei Atlanticului de Nord”, se arată în articolul 5 al clauzei de Apărare Colectivă.
Articolul 5 a fost invocat o dată, de către SUA, în urma atacurilor de la 11 septembrie 2001.
Uniunea Sovietică a răspuns NATO prin creare propriei alianțe militare cu alte șapte state comuniste est-europene, în 1955, numită Pactul de la Varșovia. Însă căderea Zidului Berlinului și prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 au deschis calea pentru o nouă ordine de securitate post-Război Rece în Europa.
Eliberate de „cătușele sovietice”, o serie de foste țări componente ale Pactului de la Varșovia au devenit membre NATO. Membrii Grupului Visegrad Ungaria, Polonia și Republica Cehă s-au alăturat în 1999. Cinci ani mai târziu, în 2004, NATO a admis așa-numitul Grup Vilnius, format din Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Albania și Croația s-au alăturat în 2009.
Cele mai recente adăugări au fost Muntenegru, în 2017, și Macedonia de Nord, în 2020. În prezent, trei țări sunt clasificate drept „membri aspiranți”: Bosnia-Herțegovina, Georgia și Ucraina.
Pe fondul conflictului dintre Rusia și Ucraina, ambiția țării din urmă de a se alătura alianței a ieșit din nou la iveală. La summitul NATO de la București, din 2008, alianța a salutat oficial atât aspirațiile de aderare ale Ucrainei, cât și ale Georgiei, însă totul s-a oprit înainte de face următorii pași. Pentru Rusia, ideea ca fostul său satelit soviectc, Ucraina, să adere la NATO este o linie roșie.
NATO permite oricărei țări europene care poate îmbunătăți și contribui „la securitatea zonei Atlanticului de Nord” să se alăture.
„Țările care aspiră la aderarea la NATO sunt, de asemenea, așteptate să îndeplinească anumite obiective politice, economice și militare pentru a se asigura că vor deveni contributori la securitatea Alianței, precum și beneficiari ai acesteia”, scrie pe site-ul NATO.
