CTP, despre ”Everything Everywhere All At Once”: Este un film pentru tineri. Îți trebuie multă forță ca să-l vezi
”Everything Everywhere All At Once”, filmul cu cele mai multe nominalizări la Premiile Oscar, “trebuie privit dimineața”, pentru că este extrem de solicitant din punct de vedere audiovizual, spune criticul și istoricul de film Cristian Tudor Popescu.
”Everything Everywhere All At Once” este favoritul Premiilor Oscar de anul acesta. Filmul, un mix amețitor de comedie, arte marțiale, aventură și SF, poate fi vizionat acum pe VOYO, singura platformă de streaming online din România care îl difuzează.
Cristian Tudor Popescu spune despre ”Everything Everywhere All At Once” că este un film frenetic, cu momente de montaj de-a dreptul violente, cu care tinerii sunt obișnuiți, dar care “pentru spectatorii mai în vârstă pot să ducă și la vertij”.
Reporter: Domnule Cristian Tudor Popescu, cum vi s-a părut acest film? Începem cu o întrebare simplă.
Cristian Tudor Popescu: Un răspuns simplu e tot o întrebare: e un film? Pentru că regizorii, "Danielii" - așa-i cheamă, Daniel, pe amândoi -, au făcut un pariu: se poate face un film numai și numai din clișee, deci din bucăți din alte filme reciclate? Și el să fie prizat de public? Da, se poate. Cred că au câștigat acest pariu. Filmul a avut o audiență bună în sălile de cinema, și are nu mai puțin de 11 nominalizări la Oscar, ceea ce înseamnă că și critici de film cu pretenții, iată că-l apreciază.
Este o uriașă frenezie kitsch, acest film, din primul până în ultimul moment. Se iau clișee din filmele cu super-eroi, din toate, din Matrix, de pildă. Numai că aici agentul Smith este o bătrânică violentă. Din “Kill Bill” avem personajul puștoaicei asasine. Din toate filmele cu arte marțiale asiatice, de la Bruce Lee încoace, se iau scene de acolo, sunt refăcute, remixate, reciclate și ne sunt servite.
De asemenea, alternează aceste secvențe cu super-eroi, cu lupte, lupte peste lupte, încăierări cu toate obiectele cu putință. Sunt folosite de personaje pentru a da unele în altele. Asta alternează cu alte clișee, din melodramele familiale, acelea cu "I love you, I love you, too" , "Eu sunt ca tine, ne vom întâlni, până la urmă", "Iartă-mă, mamă".
Alternanța asta este una dintre modalitățile prin care autorii încearcă să controleze kitsch-ul. Ei sunt conștienți de ce fac acolo, de această grămadă uriașă de clișee. Și atunci, folosesc diverse mijloace pentru a face cu ochiul spectatorului, pentru a spune, în orice moment, "hai să nu fim serioși, hai nu o lua chiar așa în tragic", cu toate că sunt secvențe atroce, cu sânge, cu violență, cu despicări, și așa mai departe.
Metodele sunt mai multe, cu care face asta. Prima dintre ele este filmarea repezită, sacadată, atât la nivelul gesturilor actorilor, cât și la nivelul replicilor. Ce este asta? Și ăsta e un remake. Este o amintire a cinematografului, reluată. Comediile mute de la începutul secolului XX au fost filmate, din motive de economie de peliculă, cu 16 cadre pe secundă. Și când ele apoi erau proiectate, de-a lungul anilor, cum le-am văzut eu când eram copil, în anii 60, erau proiectate cu 24 de cadre pe secundă, care era frecvența modernă, să spunem.
Rezultatul era acel efect comic, dincolo de ce se întâmpla în film, mișcările rapide și sacadate ale personajelor. Vă aduceți aminte de comediile lui Mack Sennett, de pildă. Ei, acest efect este aici prezent foarte mult în film, în mod deliberat, și el este cel care impune o distanță față de kitsch-ul din secvențe. Adică, hai să râdem, de fapt, de aceste secvențe atroce.
De asemenea, e ales protagonistul - soțul personajului principal - care este interpretat de o actriță foarte bună, Michelle Yeoh - soțul ei este un actor vietnamez, Ke Huy Quan, care seamănă foarte bine cu Jackie Chan. Și nu întâmplător, pentru că are de alternat secvențele de tocilar între două vârste, îndrăgostit de soția lui, cu cele de chiar Jackie Chan, în care bate hoarde de adversari.
De asemenea, parodiile după filme mari ale cinematografiei, inclusiv "Odiseea Spațială 2001". Și de ăsta își bate joc, în anumite momente. Sau, de asemenea, în "Războiul Stelelor", apare un personaj - Chewbacca. Toate aceste referințe și distanțări, ecarturi tipic post-moderne ne fac - așa vor autorii și, în bună măsură, cred că au reușit - să digerăm acest kitsch.
Luându-l cu sosul ăsta al umorului, al umorului absurd, al umorului negru, de multe ori un umor "tarantinesc", asemănător cu mijloacele lui Tarantino, care la fel, exorcizează prin umor secvențele înspăimântătoare din punct de vedere al violenței și sângelui, din filmele lui. Până la urmă, este un film, cred, pentru cei tineri și foarte tineri.
Reporter: De ce spuneți asta?
Cristian Tudor Popescu: Din pricina ritmului. Este un film frenetic. Are momente de montaj care - nu credeam -, depășesc chiar și ce am văzut, ca rapiditate, ca viteză a montajului, în "Requiem for a Dream" al lui Aronofsky. Sunt de-a dreptul amețitoare. Pentru spectatori mai în vârstă pot să ducă și la vertij. E e un montaj de-a dreptul violent, în anumite momente.
Cadrele se succed, sunt extrem de diferite, și se succed într-o sarabandă greu suportabilă. Asta e vizualitatea din clipurile muzicale ale momentului și din trailere, din publicitate, din clipurile publicitare cu care tinerii sunt foarte obișnuiți. Au crescut cu ele.
Reporter: Cu viteză...
Cristian Tudor Popescu: Cu viteză. De altfel, de-a lungul istoriei cinematografului, lungimea unui cadru și viteza de montaj au crescut constant. Acum am ajuns... acest film împinge maneta la extrem. Și cei care pot, cei care nu numai că suportă, dar și prizează această nebunie a vitezei de a trăi, în ultimă instanță - și de a percepe lucrurile- sunt cei tineri și foarte tineri. Mă îndoiesc că persoanele de vârsta mea, de pildă, sunt foarte apte să recepționeze acest film. Dar nu e imposibil.
Reporter: Când vine vorba de mesaj, ce v-a rămas în minte? Care credeți că este mesajul principal, ce a vrut să transmită?
Cristian Tudor Popescu: N-are niciun mesaj filmul. Tocmai asta este o altă caracteristică post-modernă. Mesaj? Mesaj aveau filmele de pe vremuri, nu? "Ce a vrut să spună autorul? Ce mesaj are filmul?" Nu! Nu vor să transmită niciun mesaj. Vor să transmită o stare, să creeze spectatorului o stare, prin aceste mijloace pe care vi le-am descris până acum, să-i creeze pur și simplu o stare.
Folosesc pentru asta - apar în film - cuvinte din știință: "black hole", "lumină și materie", "algoritmi stocastici", "super-poziție vibrantă de particule". Sunt cuvinte goale, sunt spuse acolo ca să sune, că oamenii le-au tot auzit în media în ultimii ani, și ele sunt puse ca să sune, n-au niciun conținut.
Filmul, de altfel, este o gaură de covrig. Pentru că în centru, emblema răului, a "villain"-ului, a personajului antagonist monstruos, este o gaură neagră - Black Hole, care este un "bagel". Am spune, în românește, un covrig, Acolo sunt atrași oamenii, obiectele, și așa mai departe, conform principiului găurii negre. Acest film, cum spuneam, este un un gol colorat. El nu conține nimic, e gaura din covrig, din "bagel"-ul ăsta, care este emblema răului.
În film, Black Hole devine un covrig, și filmul e golul din interiorul covrigului. Dacă îl strângi în mână și crapă, nu rămâi cu nimic. Nu e nimic. Și așa este și gândit. Este un imens ambalaj fără conținut. E o filozofie, în momentul ăsta, a comerțului și a artei artei vandabile - mă rog, e o artă.
Filmul este bine făcut, din punct de vedere tehnic. E o muncă considerabilă acolo, montaj sunet, editare de sunet, și așa mai departe. Nu este de disprețuit ce au făcut autorii acolo. Dar este gol, nu are niciun mesaj, și se pare că ăsta este genul de film care poate fi cel mai bine primit acum de către publicul, în special tânăr și foarte tânăr.
Reporter: Dar de ce credeți că publicul tânăr merge pe această direcție? În special în ultimii ani, am observat asta. Adică sălile de cinematograf sunt pline de tineri, la filme de acest gen.
Cristian Tudor Popescu: Pentru că viața în care ei au crescut - cei care acum au 18-20-25, până în 30 de ani - viața în care au crescut așa este. Este din ce în ce mai goală de sens. Nu se mai vând sensuri, nu se mai comunică sensuri, în clipa de față. Se comunică forme, doar forme lipsite de conținut. Gândiți-vă la limbaj, la modul în care sunt folosite semnale nule, atâtea și atâtea expresii care de fapt nu înseamnă nimic, și care sunt aruncate unul către celălalt.
S-au făcut niște calcule - cam cât din comunicările între oameni, în clipa de față, înseamnă "bla bla". Adică șuetă, bârfă, vorbe goale, taclale. Cât înseamnă, din ceea ce se comunică mai puțin prin viu grai, și mai mult cu telefonul? 60 la sută. "Bla-bla" este 60 la sută! e un studiu foarte serios. După părerea mea, există multe situații în care "bla-bla"-ul se duce spre 100%.
Adică avem niște mijloace de comunicare din ce în ce mai performante, și avem din ce în ce mai puține lucruri cu sens de comunicat. Asta este lumea în care trăiesc cei născuți după Revoluție, hai să spunem așa.
Reporter: O ultimă întrebare: când - sau în ce parte a zilei - ați recomanda acest film să fie privit?
Cristian Tudor Popescu: Interesantă întrebare. Sigur că există obiceiul de consum al filmului văzut spre după-amiază, spre seară. Film văzut la ora 9 dimineața sau mai devreme? Mai puțin! Nu cred că există acest obicei. Dar, dacă mă gândesc bine, aș recomanda vizionarea acestui film de dimineață, pentru că este un film la care trebuie să muncești ca să-l vezi, trebuie să ai putere să-l vezi.
Filmul este atât de solicitant, din punct de vedere audiovizual, ești atât de bombardat, cu asemenea frecvență și tenacitate - v-am spus, la un moment dat greu suportabile-, încât îți trebuie vigoare, dom'le. Îți trebuie forță ca să vezi filmul ăsta de două ore și ceva, până la capăt. Și atunci aș recomanda să fie văzut dimineața, când - nu? -ai mai multă energie.
