O INDUSTRIE ÎNCÂLCITĂ, partea a II-a. Mărcile de lux îşi cos colecţiile în fabricile româneşti la preţuri de 10 ori mai mici
O INDUSTRIE ÎNCÂLCITĂ, partea II. 200.000 de oameni lucrează într-o industrie care face exporturi anuale în valoare de cinci miliarde de euro.
Industria e una imprevizibilă pentru că străinii îşi mută producţiile de pe o zi pe alta în ţări care oferă un preț mai bun.
De aceea unii şi-au lansat propriile branduri. Colaborează cu desgineri cunoscuţi şi aduc în magazine haine româneşti concurând giganţii industriei.
Fabrica Rapsodia din Botoşani, ridicată în comunism, a rezistat tranziţiei datorită industriei de loh sau mai pe româneşte de asamblare. Conform patronatului din industrie, 70% dintre fabrici fac muncă brută pentru clienţii străini.
Clientul trimite tiparul, materialul şi accesoriile, iar angajaţii le asamblează şi le trimit gata de vânzare. Mihai Tincu, care a preluat fabrica după '89, spune că aşa a reuşit să ţină în viaţă secţiile în care şi el a învăţat meserie.
Privind în jur te aştepţi să intri în secţie şi să găseşti colecţia de paltoane toamna-iarna '88, gata să plece la export spre Rusia.
În secţii însă, supriză.
- Sunt pentru Vivienne Westwood. Vivienne Westwood, made în România
- Cu cât îi vindeţi la ei?
- 30 de euro.
Pe site îi găsim la 480 de euro, însă preţul include designul, transportul, marketing şi toată experienta casei de modă londoneza. În producţie mai sunt pantaloni Prada, Maison Martin Margiela sau Emeraldinio Zegna.
Mihai Tincu nu-şi pune problema să concureze pe piaţa distribuitorilor de haine. Deocamdată are probleme din cauză că salariul minim a crescut, dar preţurile mărfurilor cusute la el sunt aceleaşi.
Ca să-şi păstreze forţa de muncă le asigură transportul şi-i aduce din toate comunele judeţului. Are 210 angajaţi şi majoritatea primeşte salariul minim pe economie 1100 de lei net.
Aşadar, de cinci ori până la zece ori mai puţin decât plătesc italienii pentru un pantalon cusut de ele. Tincu ar mai avea nevoie de oameni, însă forţa de muncă nu se lăsă uşor convinsă.
Marcela lucrează în fabrica de 39 de ani şi numără zilele până când va ieşi la pensie. Nu ştie nici cine e Prada şi nu înţelege moda englezilor care plătesc pentru pantalonii ei câteva salarii de-ale ei.
În fabrica au rămas în mare parte angajatele care au prins şi anii comunismului. Erau peste o mie de oameni şi lucrau pentru piaţa rusă. Azi, tinerii îşi caută un rost pe afară în vreme ce părinţii lor aşteaptă aici vremuri mai bune.
10.000 de oameni din Botoşani sunt angajaţi în fabrici de confecţii, iar patronii angajează aproape pe oricine se prezintă la poartă. Zeci de autocare îi duc şi îi aduc pe oameni din toate satele Botosaniului în fabricile în care cos haine de lux.
30 de autocare pleacă în fiecare zi spre satele din Botoşani, iar 10 mii de oameni au un loc de muncă datorită lohnului. Curând însă aceast tip de afaceri va deveni istorie.
Giganţii din industrie caută ţările care oferă cel mai mic preţ, iar Turcia a făcut din asta o strategie de ţară.
În acest moment industria producătorilor de confecţii se împarte în trei categorii. Cei care lucrează lohn, cei care au trecut la nivelul următor şi livrează clienţilor produs integrat. Si o ultimă categorie, cei care îşi doresc să concureze străinii prin propriile branduri.
Elena Stoica bifează primele două categorii şi are ambiţia să-şi vadă propriul brand şi în magazine. Până atunci livrează milioane de produse anual pieţei britanice. Lucrează volume mari cu o marjă de profit mică: 7%.
500 de angajaţi depind de deciziile luate de partenerii străini care uneori, de azi pe mâine, îşi mută producţia în ţări cu forţa de muncă mai ieftină şi preţuri mai mici.
Elena lucrează în principal pentru zona de fast fashion, haine ce se schimbă săptămânal în magazine, dar are şi colecţiile unui brand de lux.r
Şocul Brexitului când lira s-a depreciat a dus la pierderi de un milion de euro, adică 25% din cifra de afaceri a societăţii. Atunci a realizat că e momentul să-şi crească propriul brand pe care l-a lansat în urmă cu câțiva ani şi pe care îl scotea la lumină doar la târgurile de confecţii pentru ca posibilii clienti să vadă ce poate să coasă cu tehnologia pe care o are în fabrică.
Elena a înţeles că are nevoie de un designer. Aşa că a plecat la Cluj. Studenţii de la Facultatea de Modă se pregătesc să-şi prezinte colecţiile de absolvire, iar Elena Stoica trece de la unul la altul şi le propune să deseneze colecţii de serie pentru brandul ei.
Fabrica ei ocupă un sfert din fostul spaţiu al unităţii. Restul e în paragină pentru că statul n-a valorificat restul activelor. Ar fi putut cumpăra tot, dar n-are forţă de muncă.
Periodic o caravană pleacă prin sate să-i convingă pe oameni că pot avea un serviciu şi dacă n-au calificare. Ultima dată i-am însoţit şi noi. Trei opriri, trei primari, zeci de asistaţi social, şomeri şi oameni care n-au muncit niciodată.
