Echipa „România, te iubesc!” a intrat alături de specialiști mineri într-una din galerii și a documentat cum se redeschide o mină de uraniu, în condiții de pericol de radiații. Imagini în exclusivitate și din locul unde e preparat uraniul, la uzina de la Feldioara, Brașov.
Perimetrul Ștei – Nucet, în inima Apusenilor, adică la limita județelor Alba și Bihor, are renumele unui loc de care să te ferești. Perimetrul Băița-Plai și toate perimetrele cu uraniu de la noi au trecut de la Compania Uraniului, aflată în insolvență, la Radioactiv Mineral Măgurele, altă companie de stat. Aici trăiesc oameni, uitați parcă într-o fostă colonie.
Rareș Năstase: Aici funcționa cândva cantina minei, un spațiu mare, aici scrie că se dădea supliment hrană rece, acum e loc părăsit.
Suntem tot în județul Alba, iar drumul urcă lent spre Avram Iancu, printre dealuri rotunjite și păduri care par să fi acoperit, în timp, urmele unei lumi dispărute. Aici, în urmă cu câteva decenii, era o activitate continuă. Oameni, utilaje, schimburi de tură. La marginea pădurii, intrarea în vechea mină se deschide ca o rană în versant. Echipa se pregătește fără grabă. Căști, lămpi frontale, echipament de protecție.
Betonul e vechi, dar încă ține. Mina a fost închisă acum 25 de ani. E o mină de uraniu abandonată și sigilată.
Doi mineri se apropie și încep să spargă peretele. În spatele lor, inginerul miner Lucian Dogaru nu pierde nicio clipă din vedere aparatul pe care l-a montat la gura minei. Monitorizează radonul, gazul invizibil care se acumulează în astfel de galerii închise.
Prima gaură apare, suficient de mare cât să lase aerul să iasă. Aparatul începe să reacționeze rapid.
Abia după ce concentrațiile scad, echipa de exploratori poate intra. Galeria e umedă, întunecată, dar stabilă. Din loc în loc e brăzdată de puțuri lungi, prin care era coborât minereul în trecut, de pe o galerie pe alta. Începe verificarea. Fiecare metru e controlat. Aparatura intră în acțiune, mai ales că e destul de mult radon în subteran.
Uraniul nu e singur, ci în zăcământ apar nichel și alte materiale critice.
În această zonă firma pentru care echipa lucrează a luat licență de explorare pe 5 ani de la statul român. Ulterior, aici vor fi aduși geologi și vor fi ridicate multe probe, iar firma va decide dacă este rentabil să solicite și licență de exploatare la expirarea celor 5 ani de cercetare.
Echipa se oprește, lucrările vor continua peste câteva zile. Afară, în zona galeriilor de coastă care vor fi redeschise pe rând, se află o uriașă haldă de steril. Lucian Dogaru ne arată că această haldă, ca multe altele din țară, reprezintă depozite secundare care abundă în materiale critice.
Mormanele nefolosite în trecut ascund adevărate bogății, care zac la baza versanților. Sunt mai sărace în elemente polimetalice decât zăcămintele din subteran, dar haldele sunt mai ușor de prelucrat, grămezile de steril fiind la suprafață.
În trecut, uraniul era ținta. Restul — cobalt, nichel și alte metale — rămâneau nevalorificate. Astăzi, exact aceste elemente devin cheia.
Iar strict în privința uraniului, pentru mult timp, România era una dintre puținele țări din Europa care își asigura singură materia primă pentru energia nucleară. Acest lucru îi oferea nu doar independență energetică, ci și un anumit statut în rândul statelor care dețin și exploatează perimetre de uraniu — un club restrâns, unde resursa este tratată ca activ strategic, nu doar economic.
România, dependentă astăzi de importuri
Astăzi, vorbim despre declinul Companiei Naționale a Uraniului, în 2021, după închiderea treptată a tuturor minelor. România a pierdut prima verigă a lanțului, adică acum suntem dependenți de importuri pentru producția nucleară necesară la Cernavodă.
Lucian Dogaru, inginer-miner: În ultimii ani asistăm la o deschidere de la ANRM și Ministerul Economiei pe acest subiect.
În trecut, uraniul de la minele României era trimis la uzina de la Feldioara, unde era prelucrat și apoi trimis la Pitești, înainte să ajungă la Cernavodă. Feldioara e obiectiv strategic de interes național și, în premieră pentru o televiziune, ni s-a permis să filmăm la această unitate, în special în zona laboratorului. Fabrica de la Feldioara este filiala companiei de stat Nuclearelectrica, specializată în prelucrarea materiei prime pentru combustibil nuclear.
Deși nu procesează nimic din plan intern, uzina de la Feldioara a procesat uraniu pentru Argentina. Un contract de 7 milioane de euro, din care unitatea a obținut un profit de 2 milioane.
Gelu Mărăcineanu, director adj. FPCU Feldioara: Uraniul, minereul a fost trimis din Namibia, a mers în Statele Unite, apoi la Hamburg, mai departe rutier până la noi, apoi l-am trimis înapoi în Germania și apoi Argentina.
Creșterea prețului uraniului și presiunea pentru surse stabile de energie au determinat mai multe state să reevalueze zăcăminte considerate, până recent, neprofitabile.
Caz atipic
În acest context, România apare ca un caz atipic: o țară cu infrastructură nucleară funcțională, dar fără producție internă de uraniu. Pentru unii analiști, este rezultatul unor decizii economice inevitabile. Pentru alții, este un exemplu de pierdere a unei capabilități strategice greu de reconstruit.
În timp ce alte țări își calculează resursele în strategii și le transformă în industrie, noi le lăsăm în rapoarte. Le studiem, le arhivăm, le amânăm. Ca și cum simplul fapt că există ar fi suficient. Iar viitorul acestor locuri nu depinde doar de ce se găsește în subteran, ci mai ales de ce se decide la suprafață.
E despre cum un element ignorat ieri devine esențial azi. Și despre cum, într-o culme de munte, trecutul și viitorul ajung să se întâlnească exact în același punct. Avem locuri care, până ieri, păreau închise definitiv, dar ar putea redeveni puncte de mare interes pentru viitorul pe care îl ascund în subsol.
