Cum au inchis rusii unul dintre cele mai mari combinate industriale ale Romaniei. “Pacat de ce-am muncit, de oasele rupte”

La “Romania, te iubesc!” vorbim astazi despre Grupul Industrial Borzesti, un complex petrochimic ce rivaliza cu marile concerne multinationale, si despre un oras, Onesti, construit pe Valea Trotusului pentru a aduna acolo specialisti de calitate. In ultimii 25 de ani o increngatura de interese si personaje controversate a reusit sa ingroape industria de rafinare, si sa arunce un oras in saracie. O istorie complicata presarata de actiuni si fapte cu iz penal.

In fiecare vara, salile de nunti din Onesti devin neincapatoare. Tineri plecati de ani de zile pentru o viata mai buna in strainatate se aduna pentru momentele festive. O generatie intreaga e dezradacinata si alungata de saracie si de lipsa de perspective. Onestiul e un oras imbatranit prematur, depopulat si vaduvit de sanse.

Zeci de mii de romani au fost adusi aici inainte de 1989 pentru a construi unul dintre cele importante obiective economice ale Romaniei- Grupul Industrial Borzesti. Are un viitor incert, care pare  aduce nimic bun

Un oras construit cu repeziciune din nimic. Un fost targusor de provincie a devenit in anii ‘60 locul unor transformari spectaculoase. Atunci se puneau bazele petrochimiei performante - de la soda la produse petroliere superioare, de la cauciuc sintetic la polistiren, produsele necesare economiei aflate in plina industrializare pozitionau Romania intr-un exportator de valoare adaugata.

Citește și

Valea Jiului, Valea Plangerii. In blocuri care au costat milioane, oamenii n-au curent si pun haine vechi pe foc

In 1965 targul transformat in oras a primit numele Gheorghe Gheorghiu Dej, in cinstea defunctului conducator comunist, nume care s-a pastrat pana in 1989 cand a revenit la numele oamenilor de treaba, Onesti. Devenit celebru pentru ca a dat-o pe Nadia Comaneci, dar si un lot de gimnaste talentate, Onestiul este unul dintre locurile care au suferit transormari radicale in ultimii 50 de ani. De la extaz, la agonie.

Doina Bruma, bibliotecara in Onesti, vorbeste despre “o infuzie de tineret. Au venit in acelasi timp generatii de absolventi de politehnica, chimisti, mecanici, petrochimisti, fizicieni, ingineri de toate profilurile. Veneau de peste tot, erau venetici, sa zicem, dar toti si-au propus sa-si construiasca aici o viata, si au facut tot ce depindea de ei ca viata aceasta sa fie buna. Era acest interes pentru comunitate, pentru oamenii de alaturi, pentru copiii care cresc si au dezvoltat orasul foarte frumos. Onestiul avea un spirit al locului construit, nu devenit, si spiritul locului inca s-a mai pastrat.”

Inainte de 1989 pe Platforma Petrochimica de la Borzesti lucrau peste 30 de mii de oameni. Un colos industrial ce rivaliza cu concerne multinationale.  Sfarsitul anilor 90 a insemnat insa declinul, iar dezastrul a venit brutal.

O mica Romanie - specialisti din toate zonele geografice ale tarii, oameni cu specializari tehnice si petrochimice stabiliti in Onesti si-au trait visul transformat in cosmar. In ultimii ani au disparut din oras peste 25 de mii de oameni. De la 67 de mii de locuitori cati erau in perioada de dezvoltare, acum orasul are sub 40 de mii.

Proiectat in timpul lui Carol al II-lea, dar construit in plina epoca socialista, Complexul Petrochimic Borzesti a avut o istorie spectaculoasa. Initial a fost rafinaria, cunoscuta acum ca Rafo, ulterior s-a construit singura Fabrica de Cauciuc sintetic din aceasta parte a Europei- Caromul, Uzina de utilaj chimic -UTON si Complexul Chimic.

Zamfir Stancu a fost unul dintre primii directori de pe platforma. Acum, la 86 de ani, are in minte vie istoria de 50 de ani. “Pacat de ce-am muncit, ce oase rupte, stiti cum am facut Onestiul ca n-aveam tehnica asa atuncea, faceam digurile de la rezervoare cu carutasi.”

Cel mai important obiectiv economic de pe platforma era Rafinaria. Cea mai moderna la ora aceea in tara, peste Petrobrazi, Petromidia sau Teleajan a fost proiectata in perioada comunista pe model american. Pe atunci, Zamfir Stancu trebuia sa livreze zilnic 18 trenuri cu zeci de vagona efiecare in Constanta.

Istoria dezastrului de la Rafo a inceput la sfarsitul anilor ’90. Imediat dupa schimbarea regimului, orgoliile directorilor au spart Grupul Petrochimic Borzesti in mai multe entitati economice: Rafo, Carom, ChimComplex si Uton. Desi fusesera proiectate sa traiasca impreuna, acestea, cu exceptia Chimicului, s-au stins separat.

Momentul de cotitura a venit in 1997, cand, lui Rafo I s-a refuzat dreptul sa intre in Societatea Nationala de Petrol, Petrom SA. Intr-o perioada dificila, cu politici economice ambigue, Romania a devenit taramul de joaca pentru cei care nu respecta regulile, ci le fac.

Alexandru Toma, fost angajat RAFO: “S-ar putea ca Rafinaria Onesti sa fie intre rafinariile care trebuiau sa dispara. Trebuia sacrificata. Aveam prea multe capacitate de prelucrare, poate ca ar fi trebuit sa si vindem titei si concuram pe cineva. Si atunci, incet-incet, pe diferite cai rafinaria a fost stopata si s-a ajuns unde s-a ajuns.”

Ion Marian conduce sindicatul "Rafinorul" si, de-a lungul timpului, a jucat un rol important in destinul lui Rafo. A fost prezent in toate momentele de cotitura si a avut si el o contributie la situatia existenta. Acum are si rolul de consilier de imagine pentru cei care detin Rafo. “Nu ne vine sa credem ce s-a intamplat si a ramas ce-a ramas. Dar sunt, sigur, multi care in timp au gresit, nu si-au dat interesul”, spune el.

In 1994, statul roman a comandat unei companii internationale un plan  discutabil de reorganizare a industriei petro-chimice. “A fost un studiu Bechtel din care, vizavi de fluxul de rafinare, s-a stabilit ca din 5 mari rafinarii nu pot exista decat 3. Rafo nu era indicat sa dispara”, spune Ion Marian.

In 1997 cand s-a format SNP-ul, premierul Ciorbea si ministrul Industriilor, Calin Popescu-Tariceanu hotarasc ca Rafo nu o sa faca parte din noua noua societate. Un rol important l-a avut si directorul de atunci al rafinariei bacauane, Simion Albu, acum decedat. Acesta, impreuna cu un alt personaj influent trecut in nefiinta, Victor Surdu, au facut lobby intens ca Rafo sa ramana de sine statator.

“In momentul in care domnul Albu a plecat la Lukoil a ridicat mari semne de intrebare”, afirma Ion Marian. Victor Surdu, cel care reprezenta interesele rusilor de la Lukoil in Romania a reusit sa schimbe drumul lui Rafo si sa-I blocheze sansele la dezvoltare. Simion Albu a fost recompensat pentru o perioada cu functia de director al Rafinariei Teleajan care fusese luata de rusii de la Lukoil.

Armand Gosu este cercetator al spatiului ex-sovietic. Are un doctorat la Moscova unde a si fost corespondent al postului BBC. ”Pana in 1997 rusii au reusit sa-si creeze o retea de persoane de influenta destul de bine pozitionate”, spune el. “Era clar ca din acel moment Rafo era vizata pentru o operatiune de genul asta, pentru ca era mai apropiata de granite estica a Romaniei, Rafo era destul de moderna ca rafinarie si deodata un interes pentru ca rusii nu au rafinarii care sa realizeze titei cu cifra octanica ridicata si Rafo avea conducta care o lega de Oil Terminal. Din toate punctele de vedere Rafo era savarina cu glazura cea mai apetisanta, pe care oricine ar fi trebuit sa o vizeze.”

Articol recomandat de sport.ro

Gigi Becali a bătut palma cu Dan Șucu și a obținut un profit de 100 de milioane de euro: "S-a ținut de cuvânt"