Legenda trasă pe roată
Cutremurul Lance Armstrong n-ar trebui să însemne doar încheierea carierei unei legende în care se aruncă cu acuzaţii extrem de grave, ci şi moartea unui sport.
Ciclismul a închis ochii ani şi ani la creşterea acestei caracatiţe a drogurilor întăritoare şi a murit în acest somn al conştiinţei.
Aşa cum murea la numai 38 de ani şi Florence Griffith Joyner, deţinătoarea recordurilor mondiale pe 100 şi 200 de metri într-un alt sport transformat într-o mascaradă farmaceutică, atletismul.
De fapt, mai în glumă mai în serios circulă legenda că astfel de ciclişti burduşiţi cu substanţe dopante se trezesc noaptea să mai dea la pedale în cameră nişte zeci de kilometri pentru ca sângele să nu se închege. Dacă nu sună ceasul, îţi sună ceasul.
Lance Armstrong spune că a obosit să mai lupte cu procurorii americani anti-dopaj şi astfel renunţă la tot ce a făcut în această viaţă sportivă cu un efort supraomenesc, inclusiv la cele 7 trofee câştigate în Turul Franţei, performanţă supremă în istoria ciclismului.
De la un om care a revenit în concursuri după ce a luptat cu cancerul şi apoi a obţinut seria uluitoare de 7 Tururi ale Franţei te-ai aştepta să nu cedeze în faţa unor procurori rău-voitori. Să te ştii nevinovat şi să te laşi deposedat de nişte realizări titanice din cauza unui proces, asta mi se pare mai neverosimil decât să câştigi de 7 ori la rând Le Tour.
Din păcate pentru Lance, au început să curgă mărturiile celor care i-au fost alături în curse.
Armstrong este acuzat de ceva mult mai grav decât că s-a dopat sistematic cu EPO, steroizi şi multe alte grozăvii, în privinţa lui s-a conturat acuzaţia că a orchestrat dopajul pentru toţi cei care i-au fost alături pe la echipele pe la care a trecut. Pentru că în ciclism fără o echipă puternică e foarte greu să te impui în curse de anduranţă.
Problema cea mai mare nu este însă că un zeu este alungat din Olimp, ci aceea că ciclismul nu mai există din punct de vedere al credibilităţii. Absurdul la care s-a ajuns cu dopajul în acest sport este total din moment ce germanii Jan Ullrich şi Andreas Kloden, care ar fi trebuit să preia 4 din cele 7 trofee de care este deposedat Armstrong în Turul Franţei, au fost şi ei la rândul lor suspendaţi sau sunt investigaţi în cazuri de dopaj.
Şi ridicolul persistă de mult timp, încă un exemplu fiind povestea altui campion de carton din Turul Franţei, Alberto Contador, care-şi justifica rezultatul pozitiv la controlul antidoping prin faptul că mâncase o friptură din carne infestată.
Oamenii care sunt pasionaţi de aceste curse acceptă cu greu că aici nu este vorba de cazuri personale ci de o făcătură generalizată. Nu pot admite că de fapt ei urmăresc acum un program gen Teleenciclopedia în care frumuseţile Franţei sunt adevărata atracţie şi nu cursele unor hoţi.
Şi ce hoţi, Armstrong câştigând în carieră 100 (una sută) milioane de dolari din ciclismul pe care, lăsând garda jos în faţa procurilor, lasă de fapt de înţeles că l-a pângărit în permanenţă.
La BBC am văzut un interviu cu un ciclist britanic de mare talent care povestea cum a fost hotărât să reziste acestei tentaţii a înşelăciunii.
Dar în timpul unor curse importante vedea cum ciclişti despre care ştia că sunt mai slabi decât el treceau pe lângă el ca vântul. Nu a fost forţat dar i s-a dat de înţeles că fără să se dopeze nu are nicio şansă. Şi-a încheiat prematur o carieră promiţătoare.
Numele acestui ciclist nu va avea niciodată vreo rezonanţă în comparaţie cu cel al lui Lance Armstrong. Dar acel britanic avea liniştea şi vorba răspicată a unui om care a preferat să rămână curat decât să ajungă o legendă hăituită.
Etichete: Lance Armstrong,
Dată publicare:
