Străzile din San Francisco
Am păţit-o ca Mark Twain, clasicul literaturii americane care spunea că a trăit cea mai friguroasă iarnă într-o vară la San Francisco.
Vii dinspre Los Angeles prin Valea Morţii, acolo unde termometrele fac implozie din cauza căldurii, şi nimereşti în oraşul în care faimosul sofism românesc „iarna nu-i ca vara” ar fi dărâmat de pe soclu pentru că la San Francisco vara e chiar ca iarna. Pe cât de răcoroasă e vara, pe atât de blândă e iarna.
Aşezat într-un golf şi înconjurat de dealuri înalte, San Francisco este în cuva unei uriaşe maşini de spălat în care se învârte aerul umed şi rece venit dinspre ocean şi care nu e lăsat de înălţimi să părăsească oraşul.
Formidabil e că nu poţi să te îmbraci pentru a ieşi în oraş în San Francisco ci trebuie să te echipezi în funcţie de cartierul în care vrei să te duci. Diferenţele de vreme sunt uluitoare între cartiere. Sunt zone în apropierea dealurilor înalte în care soarele nu poate fi văzut niciodată din cauza ceţii.
Amuzant e că un astfel de cartier se cheamă Sunset District, cartierul Apusului, deşi soarele a fost văzut probabil ultima oară aici atunci când s-a dat numele locului.
Părăseşti downtown-ul, centrul oraşului, la mai bine de 20 de grade şi când ajungi pe ultrafaimosul Golden Gate, podul care este emblema oraşului, te trezeşti la un 5 grade cu un vânt de-ţi taie respiraţia. Mă rog, respiraţia îţi este deja tăiată de când
îţi iese în cale construcţia despre care localnicii spun că bate în finala mondială Tour Eiffel pentru titlul de cea mai fotografiată construcţie din lume. Am dubiile mele, dar le-am dat acel 5% gazdelor aşa cum m-au învăţat să fiu politicos unchii mei, Crăciunescu şi Porumboiu. Podul poate fi traversat într-o plimbare pe jos, e o experienţă formidabilă de vreo jumătate de oră.
Când te mai opreşti să arunci o privire în jos te ia rău cu ameţeală şi îl înţelegi pe personajul din Vertigo, filmul lui Hitchcock care are drept punct culminant aruncarea protagonistului de pe acest pod. Că veni vorba, un nu ştiu ce juriu a desemnat recent Vertigo drept cel mai tare film din toate timpurlle.
Nu ştiu dacă şi lui i s-a dat acel 5% pe care eu i l-am dat lui Golden Gate, cert este că filmul lui Hitchcock a contribuit şi el la faima sinistră a gigantului pod care este locul unde se petrec cele mai multe sinucideri. În America, în lume…
Probabil că m-ar fi apucat şi pe mine disperarea din Vertigo dacă, ajuns în San Francisco, nu m-aş fi dat cu maşina pe celebrele străzi în pantă ale oraşului.
Pe străzile din San Francisco mi-am făcut intrarea în lumea liberă, serialul cu Michael Douglas purtând acest nume, „Străzile din San Francisco”, fiind unul din primele filme cult difuzate în România după Marele Vertigo din ’89.
Apropo, ca să vezi cum se leagă falia Bucureşti – San Francisco, în acel an, ’89, cele două oraşe au trăit ultimele lor mari cutremure, noi cu căderea Cortinei de Fier, ei cu o nouă reprezentaţie a Cercului de Foc al Pacificului.
Pe străzile din San Francisco am încercat să refac în maşină traseul senzaţionalei urmăriri cu maşini din Bullitt, filmul cu Steve McQueen.
Acum, cu ajutorul computerului, urmăririle cu maşini din filmele cu buget mare au ajuns la limita imposibilului, dar, chiar şi aşa, toate aceste secvenţe sunt doar nişte epigoni ai faimoasei scene din filmul clasic al anilor ’60. Mi s-a spus însă că, de fapt, acel traseu nu există, şi că editorul acelui film şi-a construit propriul San Francisco „lipind” străzi din diverse colţuri ale oraşului.
Cert e că străzile sunt acolo, sunt ameţitoare, iar în vara antarctică din San Francisco se organizează pe ele chiar şi sărituri cu schiurile (sigur, cu ajutorul zăpezii artificiale) pentru că forma lor unică le-ar putea include şi în turneul celor 4 trambuline. Ce e însă imposibil de regăsit e spiritul hippie care a pornit din San Francisco şi a învăluit lumea.
Unii dintre cei care propovăduiau „puterea florilor” acum nişte decenii, mai pot fi găşiţi acum doar în birourile din zgârie norii de pe Wall Street-ul coastei de vest…
Etichete: san francisco,
Dată publicare:
