Oana Roman luptă cu depresia de la vârsta de 13 ani: Cred că cel mai mult pe lumea asta mă iubesc fiica mea și câinele

Ultimul update: Marti 08 Mai 2018 18:17
Data publicarii: Luni 07 Mai 2018 17:13
Categorie: Depresia, boala mileniului

Depresia, fie îţi taie pofta de mâncare, fie se manifestă exact invers, cu un apetit alimentar crescut. Campania "Rătăcit în sine. Depresia, boala mileniului" continuă cu povestea Oanei Roman.

Încă de la 13 ani se lupta cu depresia, iar părinţii nu au luat-o în serios. Aşa că în decursul timpului toate provocările vieţii au afundat-o şi mai tare în depresie.

Oana povesteşte cu drag despre primii ani ai copilăriei. Câte două vacanţe pe an şi părinţii mereu alături. În Decembrie 1989 s-a produs ruptura. Nu înţelegea exact ce înseamnă revoluţia, însă simţea că familia ei este în pericol. Mai ales că tatăl, Petre Roman, era implicat activ încă de la început în manifestările de stradă.

"Pe mama a sunat-o secretarul de partid: Ai grijă ca Petre nu e în regulă ce face, a plecat cu ăştia în piaţă şi ce se întâmplă. Când a venit de la baricadă, pe la 10 aşa, şi a vrut să mă ia cu el la baricadă şi mama s-a pus în uşă şi i-a zis "Nu îmi iei copilul, du-te şi fă-ţi tu revoluţia, dar nu îmi iei tu copilul să-l omori", isi aminteste Oana.

Ceea ce a urmat este deja bine cunoscut. Puţini ştiu însă ce a inseamnat pentru Oana faptul că a devenit peste noapte fiica prim-ministrului României.

"Grija şi atenţia alor mei pentru mine pentru o lungă perioadă s-a încheiat. Prioritatea numărul unu pentru tata a fost strict guvernarea şi prioritatea numărul unu a mamei a fost să-l susţină în acest demers şi eu nu am mai contat din momentul ăla", spune ea.

"Ne-am mutat brusc într-o casă care mie nu îmi plăcea. Toată lumea spune "A, asta care a crescut în Primăverii?!", am urât din prima secundă faptul că stăteam acolo pentru că eu voiam să fiu înapoi la mine acasă şi la mine în cartier acolo la Cismigiu, unde stăteam cu prietenii mei şi cu gaşca mea. Am resimţit un teribil sentiment al abandonului, pentru un adolescent de 13 ani, în perioada cea mai critică practic, e o problemă mare să te trezeşti deodată singur", isi aminteste Oana.

Singură a trebuit să se descurce şi la şcoală. Profesorii cu orientări politice diferite de cea a tatălui Oanei căutau motive să îi facă rău.

Oana Roman: "Puneau problema să mă exmatriculeze pentru că făceam afront, veneam cu pază. Colegii mei au spus că "doamna profesoara noi credem că şi orice ultimă ţară din lumea asta fata prim ministrului merge cu paza la şcoală că aşa e regulă. Nu credem că ea greşeşte într-un fel sau că ea îşi doreşte un afront asupra cuiva făcând lucrul ăsta". Mi-au luat apărarea, în anii aceia am trăit o depresie groaznică, pe care am început să o şi vocalizez în sensul că aveam momente când clacam pur şi simplu şi plângeam foarte rău şi ţipam foarte tare şi ceream ajutor. Tata oricum nu era acasă, mama nu prea avea timp şi atunci primul lucru pe care eu l-am făcut ca să mă pot ajuta pe mine a fost că m-am dus şi mi-am cumpărat un câine".

O altă problemă a apărut în momentul în care Oana a renunţat la înot: "Eu nu am mai putut să mă duc la antrenamente şi lipsa sportului mi-a creat o stare foarte proastă, apoi m-am îngrăşat 25 de kg în 2-3 luni".

Oana descrie, de fapt, un episod de depresie atipică. Câinele şi prietenii au ţinut-o pe linia de plutire. Până când a plecat la facultate, în Franţa.

"E un interviu pe care nimeni nu mi l-a luat niciodată în cei 20 de ani de când am terminat facultatea. Toată lumea a spus 'aia s-a dus acolo pentru că a trimis-o taica su', că el are pile în Franţa şi a făcut un fel de chestie prin care a trecut, că a trimis-o taica su", povesteste Oana.

Oana a absolvit Şcoala de Înalte Studii în ştiinţele comunicării - CELSA de la Sorbona ca şef de promoţie:

"Mi-aş fi dorit ca tata la final să vină şi sa-mi spună realmente "Bravo ţie! Eşti genială! Bravo ţie că ai reuşit!" Nu. Lui i s-a părut că a fost normal că am reuşit. I s-a părut o normalitate, nu un lucru ieşit din comun. Toată lumea spunea că eu sunt o neisprăvită că mă duc la discotecă, că nu fac nimic, au zis că sunt ca Nicu Ceauşescu, că sunt beizadea, ceea ce nu era cazul".

L-a întâlnit pe Cornel, fostul partener, şi o vreme lucrurile păreau să intre pe un făgaş normal. Nu i-a trecut prin minte că alegerile prezidentiale din 2000 ar putea să-i influenţeze în vreun fel viaţa.

"Când tata a pierdut alegerile mi-am dat seama că eu nu am prieteni cu excepţia celor din liceu. Oameni pe care i-am cărat după mine ani de zile în vacanţe, la petreceri care au cunoscut prin mine nişte oameni care au făcut averi prin mine cumva indirect, dacă vrei, din momentul noiembrie 2000 nu au mai fost. M-am trezit singură. Deodată eu nu mai aveam niciun prieten. Nu îmi mai suna telefonul, nu mai dorea nimeni să vină la ziua mea. Nimic. Pentru că din momentul ăla eu am reprezentat pentru ei o cantitate neglijabilă şi ăla a fost un moment în care iarăşi am avut o cădere urâtă".

"Intr-o seară am făcut o criză de convulsii foarte urâtă. Cornel a crezut că am epilepsie şi că am o criză de epilepsie, eu nu i-am spus, dar totuşi noi eram împreună de vreo doi ani. Şi a fost foarte nasol. Am ajuns la spital, mi s-au făcut toate investigaţiile posibile şi imposibile. A reieşit că nu am nicio modificare neurologică. Cel care mi-a făcut RMN-ul mi-a spus "Nu ai nimic, neurologic vorbind RMN-ul tău e perfect. Eu sunt convins că e o problemă psihică, şi nu fizică".

Deşi semnele depresiei erau tot mai prezente şi o afectau profund, Oana nu a căutat ajutor specializat. Pe motiv că are prea mult de lucru. Sfârşitul relaţiei cu bărbatul pe care l-a iubit vreme de şapte ani a dus-o în pragul disperării.

"Un an de zile nu am ieşit din casa, nu munceam, nu socializam, nu ieşeam cu nimeni, nu voiam să ştiu de nimeni, am început să merg la terapie. Mă duceam o dată pe săptămână, dar era foarte intens şi mă punea să fac anumite lucruri acasă. La început nu am luat tratament deloc, el mi-a zis "eu pot să te scot din asta fără să iei pastile". Ajunsesem atât de rău încât eu făceam 50 de atacuri de panica pe zi. Nu mai puteam să conduc pentru că eu dădeam din atac de panică în atac de panică permanent. Nu mai puteam să respir, eram efectiv dărâmată, eram o legumă".

Abia după an, terapia şi tratamentul au adus-o pe linia de plutire. Nu pentru mult timp: "In momentul în care îmi revenisem s-au despărţit ai mei şi am căzut mai rău decât eram înainte.Traumă a fost cu atât mai mare cu cât el s-a mutat cu doamna întâmplător sau nu într-un apartament care era fix deasupra mea, i-am văzut intrând în bloc. A fost momentul în care terapia nu a mai fost de ajuns şi a trebuit să iau tratament şi am început să iau tratament. Am luat vreun an şi jumătate ca să pot să stau în picioare pentru că altfel nu aş mai fi stat în picioare, a fost momentul în care am început să iau antidepresive pentru că efectiv eram la marginea prăpastiei".

Totuşi, a reuşit să se echilibreze. După câţiva ani l-a întâlnit pe Marius.

"Rămăsesem însărcinată la 36 de ani, când nu mai speram să mi se întâmple acest lucru. Am început o nouă viaţă. Practic, am luat-o de la zero cu totul, a început cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. O sarcină care a decurs perfect, o bucurie enormă de a naşte un copil perfec sănătos şi minunat. S-a terminat în mod absolut înfiorător cu aproape jumătate de an de chin, în care eu m-am luptat cu moartea în fiecare zi, a fost o recădere psihică groaznică pe care am avut-o şi care, din păcate, nu mi-a trecut nici azi".

După operaţia de cezariană, Oana a suferit complicaţii. A trecut prin alte două intervenţii chirurgicale majore. De data asta, soţul ei i-a fost alături.

"A trebuit să reînvăţ să merg, să reînvăţ totul pentru că două săptămâni am stat nemişcată. Marius mi-o aducea pe Izabela şi mi-o punea în braţe aşa cinci minute ca să pot să o văd, să o simt, a fost foarte greu".

Şi-a revenit şi a mai mers de câteva ori la psiholog. A început să citească şi mai mult ca înainte şi să îşi concentreze atenţia asupra familiei.

CINE CREZI CĂ TE-A IUBIT CEL MAI MULT PE LUMEA ASTA?

Oana Roman: "Uite, asta nu m-am întrebat… Cred că cel mai mult pe lumea asta mă iubeşte fiica mea. O femeie când e întrebata "care a fost cel mai frumos moment din viaţa ta?" e o întrebare standard ce răspund 90% din femei?! "Când am născut", ei, bine, nu. Nu. Cea mai fericită zi din viaţa mea nu a fost când am născut, cea mai fericită zi a fost când a venit fiica mea prima oară în viaţa ei, avea doi ani şi câteva luni, şi mi-a zis "Mami, te iubesc!" Şi cine mă mai iubeşte cel mai mult? Câinele. Sincer. Eu cred că singurele fiinţe care reuşesc să iubească cum să spun eu, absolut, sunt animalele, câinii în principiu, şi copiii".

Depresia e o boală complexă. Deşi nu o înţeleg încă pe deplin, doar specialiştii pot ajuta în astfel de momente. De aceea, Oana a vrut să-şi spună povestea. Pentru că cei loviţi de provocări şi greutăţi să ceară sprijin acolo unde trebuie. La psihiatru sau psihoterapaut. Nu e o ruşine.

La fel de adevărat, însă, e că România e la pământ la acest capitol. Avem zece psihiatri şi cinci psihoterapeuţi la suta de mii de locuitori. De 20 de ori mai puţin decât minimum acceptat în Europa.

Monica Bârlădeanu, dezvăluiri emoționante despre divorțul părinților și depresie
Monica Bârlădeanu, dezvăluiri emoționante despre divorțul părinților și depresie
andreea raicu
Impactul copleșitor pe care campania ȘTIRILE PRO TV despre depresie l-a avut asupra românilor
Elena Lasconi: “Toată copilăria mea am căpătat bătaie cu cureaua“
Românii ajunși în străinătate, bolnavi de depresie, se vindecă online. Cât costă o ședință
Oana Roman, amintiri dureroase de la Revoluție: ”Nu știam dacă vin să ne omoare”
Oana Roman luptă cu depresia de la vârsta de 13 ani: Cred că cel mai mult pe lumea asta mă iubesc fiica mea și câinele
Monica Bârlădeanu, dezvăluiri emoționante despre divorțul părinților și depresie
monica barladeanu
Monica Bârlădeanu și lupta ei cu depresia. ”Lumea se uită la noi și zice că suntem prințese”