Andi Vasluianu: “Cea mai bună întâlnire pe care poţi să o ai e cu tatăl tău”
Andrei Vasluianu, pe numele sau complet, este unul dintre cei mai prolifici şi talentaţi actori din tânăra generaţie, foarte apreciat şi folosit de regizori, în special de cei tineri, atât pentru scurtmetraje cât şi pentru filmele de lungmetraj.
Iar din 6 octombrie îl putem revedea în Octav, un film românesc în regia lui Serge Ioan Celebidachi. O discuţie despre actorie, asumarea unui rol şi motivele care îl fac să refuze un proiect, în rândurile de mai jos.
Ce anume te fascinează la actorie?
Că nu ştiu să o fac. Mai am de muncă. Nu am găsit toate resorturile şi toate cele. La propriu cel mai cinstit răspuns este acesta că nu ştiu cum să o fac. „Dacă îţi place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, spunea Confucius. Prin urmare, simt că nu muncesc.
Ce anume contează cel mai mult, în interpretarea unui rol, cu excepţia documentării şi pregătirii pentru acesta?
Să înveţi textul. La modul real nu te identifici niciodată cu un personaj. Poate te identifici cu situaţie pe care o trăieşte personajul respectiv. Nu cred că renunţi niciodată la ţine însuţi. Artistic vorbind, poţi să scoţi ceva din tine care stătea într-un unghi al personalităţii tale şi se întâmplă să iasă afară şi să zici: „Uite băi, s-ar putea să fiu şi aşa”. Dar este o redescoperire a ta, din alt punct de vedere. A ta, personală! Identificarea cu un personaj e cam mult pentru gustul meu. Eu cred foarte tare că oamenii sunt acelaşi om, numai că trăiesc situaţii şi contexte diferite şi acest lucru îi face să fie diferiţi. Actorul, de asta i se spune şi interpret, pentru că el interpretează, nu devine rolul. Cel care zice că devine este un mincinos, după părerea mea. Sau, dacă nu este mincinos, este nebun. Orice ar fi, eu trebuie să-mi păstrez o detaşare. Sunt obligat cumva deoarece altfel nu aş avea cum să văd întregul.
Una peste alta, eu sunt un păpuşar, dar îmi ţin propriile mele sfori în mâna şi trebuie să am grijă să le mânuiesc în aşa fel încât tu, spectator, să recunoşti situaţia pe care eu o joc. Şi să crezi că este reală, dar tu nu poţi crede că e reală atâta timp cât eu nu îmi păstrez o detaşare asupra acelei scene pe care o interpretez. Dacă eu am un rol în care eu trebuie să omor pe cineva şi eu cică mă indentific cu personajul, atunci eu o să ajung să omor pe cineva. Din acest exemplu se înţelege problematica identificării cu personajul şi rostul interpretării şi al jocului actoricesc. Detaşarea asta despre care vorbesc este firească şi natură ei este artistică. Nu poţi să fii ceea ce nu eşti. Atunci trebuie să-ţi imaginezi, să explorezi, să te documentezi. Aici este şi frumuseţea acestei meserii. Acting, adică mă fac că sunt, nu sunt cu adevărat. Uneori simt că trebuie să joc într-un fel. Simt că aşa ar trebui să reacţionez într-o situaţie dată. Dincolo de faptul că mă documentez despre personaj, trebuie să simt. Uite, ai de jucat un bolnav; că toţi spun ce bine a jucat Daniel David Lewis în „My left foot”. A fost într-adevăr, dar totul a plecat de la o imaginaţie. El şi-a propus să joace aşa.
Credit foto: Adi Marineci
Poţi să faci un rol în care să pierzi întregul şi să străluceşti numai tu?
Nu pot. E imposibil. Oricum depinzi de întreg, de angrenaj. Doar dacă e un one man show! Dar şi atunci depinzi de public. Adică un alt personaj de care trebuie să ai grijă, publicul. Tot te vei află în postura să punctezi acolo unde poate fi rezonant. Totul e în funcţie de cineva, în parteneriat cu cineva. Totul se aşează. La fel şi cu regizorul. La film, spre exemplu, el este zeul pentru că te poate tăia la montaje instant.
„Când eşti un om destul de cunoscut şi începi să capeţi un oarecare statut e bine să ai oameni lângă ţine care te iau de urechi şi te trag în jos pe pământ în timp ce tu iei heliu şi te tot duci în sus că nebunul”
Ai refuzat vreodată un personaj? Care ar fi motivele care te determina să refuzi un proiect?
Da, normal. De multe ori chiar! Motivul? În primul rând, povestea care nu mi se părea credibilă, cel puţin din punctul meu de vedere. În al doilea rând, regizorul. Cred că prima întâlnire este cu povestea şi a două cu regizorul. Pe urmă cu colegii. Dacă acestea trei nu funcţionează atunci nu mă bag. Nu trebuie să fie toate perfecte, dar măcar una dintre ele să funcţioneze.
Când nu joci cu ce te delectezi, în timpul liber?
Mă joc cu fiica mea, nah d'ale vieţii. Citesc şi mă uit la filme. Prietenia este ca muncă, dacă ai putea să stai de dimineaţă până dimineaţă cu un om şi nu te-ai plictiseşti, acela este un prieten. Şezi cu el şi nu-ţi vine să te ridici de la masă. Îţi place să stai acolo, chiar dacă te mai cerţi, chiar dacă te bucuri şi eşti de acord cu el în unele privinţe. Mai mult de atât este atunci când apare fix când ai nevoie omul ăla. Şi nici nu ţi-ai dat seama că el a fost atent. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este tatăl meu, cu care vorbesc şi dezbat vrute şi nevrute, cam de trei ori pe săptămâna. Atunci am cea mai mare onestitate, îmi arăt şi ego-ul plin şi slăbiciunile din plin şi el mi le şi dezvăluie din plin. Nu coafez lucrurile. Nu le prefabric. E un lucru rar. Am avut bafta de un aşa tată. Ştie să aculte al dracului de bine şi ştie să desfacă lucrurile. Are capacitatea de a vedea lumea şi schimbarea ei. Nu a rămas fixat într-o perioada de timp. Asta e cea mai bună întâlnire pe care poţi să o ai, cu tatăl tău.
De cele mai multe ori scenariile i le trimit lui să le citească şi vorbim pe seama lor. La fel şi piese de teatru. Îmi zice dacă el crede că aş putea să fac aia sau nu. Lui îi place mult meseria mea. El priveşte lucrurile detaşat şi ştie foarte bine să-ţi scruteze detaşat meseria pentru că vede nişte lucruri pe care tu nu eşti capabil să le vezi, fiind implicat direct. Cumva el aduce pulsul obiectivităţii în viaţă mea. La fel şi soţia mea, care este unul dintre cei mai importanţi oameni din viaţă mea. Ea ştie să aşeze, pur şi simplu, toate lucrurile într-o ordine. Când eşti un om destul de cunoscut şi începi să capeţi un oarecare statut e bine să ai oameni lângă ţine care te iau de urechi şi te trag în jos pe pământ în timp ce tu iei heliu şi te tot duci în sus că nebunul. Fără ei aş fi nimeni, aş fi cel mai stupid om de pe pământ. Fără discuţie.
