Sergiu Nicolaescu: " Pasiunea este mai puternica decat viata"
Sergiu Nicolaescu s-a stins din viata la varsta de 82 de ani. Lasa in urma o cariera care a marcat generatii intregi:
La capatul unei cariere de peste 40 de ani, Sergiu Nicolaescu a lasat o colectie impresionanta de peste 60 de filme in care a imbracat, pe rand sau, uneori, chiar in acelasi timp, haina de regizor, scenarist si actor, cu o abilitate neobisnuita.
Pe numele său complet Sergiu Florin Nicolaescu, s-a născut în ziua de 13 aprilie, 1930, la Târgu-Jiu, într-o casă unde, cu paisprezece ani înainte, locuise în gazdă Ecaterina Teodoroiu. În 1935, familia s-a mutat la Timişoara, iar după decesul tatălui, au venit la Bucureşti, unde noul partener al mamei, generalul Cambrea (despre care Sergiu povesteşte că ar fi fost inspiratorul comisarilor din filmele lui), i-a devenit un adevărat părinte adoptiv tânărului în curs de afirmare - care astfel, în acea perioadă, ajunsese să fie cunoscut prin înalta societate ca "Florin Cambrea", dobândind astfel accesul spre factorii de decizie asociaţi cu pasiunea sa: filmul.
s-a angajat ca tehnician la departamentul de aparatură al Studioului Cinematografic "Alexandru Sahia", unde a avut şansa de a lucra cu primele camere de filmat subacvatice importate în România, realizând scenariul şi imaginea documentarului-eseu "Scoicile n-au vorbit niciodată"(1959). Succesul acestuia a făcut conducerea studioului să-i încredinţeze regia unul scurt-metraj similar, "Memoria trandafirului" (1961), axat pe filmarea fotogramă cu fotogramă (rezultând într-un efect vizual de mişcare accelerată) a florilor - plus un element politic: frunza care se veştejea văzând cu ochii, pe un fundal sonor de bocanci în cadenţă şi voci vorbind agresiv în germană, urmată de imaginea unor flori filmate prin sârmă ghimpată.
Criticul de film Tudor Caranfil a fost cel care a adus filmul în atenţia cineaştilor: în anii aceia, cinemateca funcţiona în sala din Piaţa Cosmonauţilor (fostă şi actuală Lahovary), iar Caranfil l-a prezentat fără să spună cui aparţine - şi fără generic. Toţi profesioniştii au fost sideraţi, începând să emită varii supoziţii îndreptate peste hotare - până când reputatul filmolog l-a invitat în faţa sălii, spre uimirea tuturor, pe tânărul debutant. Pe bună dreptate, filmul a primit câteva distincţii, inclusiv Premiul U.N.I.A.T.E.C, fiind apoi urmat de încă două producţii similare: "Primăvara obişnuită" (1962) şi "Lecţie la infinit" (1965) - după care, în sfârşit, Sergiu şi-a văzut visul cu ochii: regia primului lungmetraj de ficţiune, cea dintâi (şi cea mai bună) superproducţie românească: "Dacii" (1967).
Din acel moment, pentru aproape zece ani, Sergiu Nicolaescu a intrat într-o ascendenţă susţinută - practic, perioada de vârf a creaţiei lui. Fără a ocupa aici spaţiul cu numeroasele titluri ale filmelor sale (oricum cunoscute de toată lumea), e de ajuns să amintim că se orienta cu precădere spre trei genuri: filmul istoric, filmul de acţiune, şi filmul cu veleităţi de conţinut şi stil - cel mai reuşit, în acest sens, fiind "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1971, după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici).
Sergiu Nicolaescu era un maestru al platoului. Stăpânea perfect mijloacele materiale, inclusiv de mare anvergură - după cum am putut constata la "Noi, cei din linia întâi", aproape o superproducţie (nu tocmai, căci statul nu mai aloca aceleaşi fonduri ca la "Mihai Viteazul" - 1971). Se filma la cotele unei tensiuni maxime - Sergiu fiind extrem de necruţător, în plan verbal, cu membrii echipei: nu o dată, nivelul sonor al reproşurilor îl costase zile întregi de pierdere a vocii; alteori, în urma acceselor de sciatică, era nevoit să dirijeze echipa de pe scaun - dar înfrunta cu eroism toate aceste vicisitudini fizice. Pe de altă parte, formulele de alint adresate oricui călca strâmb, în mod real sau doar imaginar, deveniseră de mult legendare - de o inventivitate neobosită şi o originalitate perpetuă.
După această perioadă oscilantă, a filmelor care mai aminteau vag de primul său deceniu de activitate, creaţia cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu a intrat în etapa a treia, jalonată de "François Villon, poetul vagabond" (1987) şi "Punctul zero" (1996). Am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte că fiecare dintre cele cinci filme turnate între aceşti ani încă mai avea pe alocuri tresăriri, în special cel mai semnificativ dintre ele, "Oglinda/Începutul adevărului" (1993), care reproducea destul de exact unele dintre evenimentele zilei de 23 august, 1944, ale procesului şi ale execuţiei Mareşalului Ion Antonescu.
